Secret Santa blogăresc

Vă spunem în postarea anterioară că până acum nu mai făcusem Secret Santa. Ei bine, anul acesta am avut parte de 2 astfel de evenimente și la ambele m-am simțit extraordinar.

Vă scriu acum despre Secret Santa number two, cel pe care l-am avut cu bloggerii din Timișoara vineri seara, în 19 decembrie, mai exact. Când s-au tras la sorți persoanele pentru care trebuia să fim Mosh am avut o mică problemă în ideea în care nu cunoșteam persoana respectivă. Pot doar să sper că i-a plăcut micul meu cadou. J

Secret Santa

Anul acesta, pentru prima dată, am făcut și noi la birou Secret Santa. Și tare ne-am distrat! Crăciunul ăsta e foarte tare, mi se pare cea mai veselă perioadă din an, îmi place goana după cadouri și atenții, e foarte plăcut să primești ceva neașteptat dar să și oferi. Cumva, mă împac și cu aglomerația din oraș, cu nebunia din centrele comerciale și din lanțurile de supermarketuri, dar încerc pe cât posibil să stau departe de oraș. Secret Santa al meu mi-a adus un foarte simpatic clopoțel pe care îl zdrăngănesc toată ziua plus o minunată ramă foto cu o minunăție în ea:

Mersi colegii, love ya all!  

Cea mai frumoasă femeie din lume

Azi m-a apucat să încep cu Mandero o discuție despre frumusețe. Bine, discuția a pornit de la un film. În acel film, Redacția pe numele lui sau The Newsroom joacă un personaj numit Sloan Sabbith, personaj care este extrem de deștept fiind bad ass pe sectorul economic. Total irelevant.

Și vorbind eu așa cu Mandero i-am zis: Auziți domnu’ Mande, dacă eu aș fi bărbat și aș putea, pe fata asta aș lua-o de nevastă! Dar cum nu sunt, nu pot decât să spun că, din punctul meu de vedere, Olivia Munn este cea mai frumoasă femeie din lume! Că vai de fata care intră în gura altei fete...

Până la acest serial nu auzisem de ea. Nici după acest film nu am văzut alt film cu ea, bănuiesc că actoria nu e punctul ei forte. Am citit că e în mare parte model, orișicum mi-am găsit etalonul de frumusețe feminină. La băieți e rezolvată treaba. 

Un om si o obsesie

Fiecare om cu ”păsărica” lui. A mea, de ceva timp deja, e asta:

https://www.youtube.com/watch?v=NfZ8QVilRBw

Tre să vii să bei de supărarea mea!

Atât mi-a fost. Acestea au fost cuvintele care m-au făcut să ies, pentru prima dată în acest an, în club! Că eu nu prea mai sunt cu bumți-bumți, prefer un bar și o gașcă de prieteni faini (sau doar unul pentru povești minunate). Fata asta, Diana pe numele ei, Azilush nume de cod, m-a chemat de atâtea ori că mi-e și rușine să spun  și eu am tot refuzat să ies în club. De tâmpită, bănuiesc.

Săptămâna trecută mi-a dat un mesaj foarte drăgut în care mi-a spus ca trebuie să ies cu ea în oraș, să bem de supărare. Sau poate e de fericire până la urmă că de multe ori nici nu știi cum e mai bine. Și asta am și făcut: am băut cu ea, în club. Și așa de tare mi-a plăcut și mi-am tot zis ptiu Doris proastă mai ești așa încât acest weekend este pe repeat mode. Adică reluăm bunul obicei de vinerea trecură și ies în club, nu de supărarea ei, ci de plăcerea noastră.

În poza asta, cum a zis little Pop, dansam cu partenerul meu imaginar J)

foto: Facebook Curtea Veche

În asta, e ea, vinovata!

Nu e deloc cea mai reușită poză, dar e cu ea J și nu, nu eram beată, jur că blitzul e de vina!

Caut nume de cățel!

Acum 2 ani, copiii (verișorii mei) au găsit la sat un câine pe care cineva l-a aruncat fix în fața casei bunicilor. Eu tocmai mă mutasem la casă și noa, ce casă îi aia fără câine?! Și ei, copiii, că-s deștepți, au zis să mi-l aducă mie să nu mă mai agit eu să caut/cumpăr câine. Și m-au prostit că e mic și drăgălaș și e pui și uuuiii tu ce frumos îi! I-am crezut, mi-au adus ”puiul”. Nu a fost deloc mic și nici pui, veterinarul mi-a zis că are mai bine de 5 ani săraca. Oricum, o iubesc pe cățelușa aia de nu mai pot. O cheamă STELLA și o cunoaște toată lumea! Tot copiii i-au pus și numele.

A trecut un timp, a născut prima tură de căței. Am ținut un băiețel, Oscar s-a numit el, dar ... nu a sfârșit bine. Anul acesta în aprilie, tura doi de căței. Am ținut unul, e cel mai rău dintre toți, latră de te înnebunește, sare ca o capră și da, e tot fetiță. O cheamă FLUFFY, dar tata o strigă FLOAXY! J)

Săptămâna trecută, eroina mea, Stella, a mai născut 2 pui. Unul săracul nu a rezistat. Pe celălalt nu am vrut să îl văd, le-am dat temă de casă alor mei să îi găsească stăpân până ajung eu acasă că dacă îl văd nu-l mai dau. Am ajuns acasă, cățelul era acolo, nu am vrut să îl văd. Am rezistat 1 zi până l-am auzit cum plânge. Atât mi-a trebuit! Acum doarme în baie și e tare alintat.  În concluzie, am 3 căței, posibil toate fete J)

E de menționat că e primul câine pe care îl am și nu e negru. E ghemotocu ăsta mic și gras din poză. Cea neagră e preferata sufletului meu: Steluța!

Deci am una bucată mamă Stela, una bucată copil rău și agitat Fluffy și una bucată bebelică gras și plângăcios care nu are nume. Până acum îl strig: Ariel, Persil, Cerasel sau Gugăl! (nu răspunde la nici un nume...cred că nu îi place nici unul....) Cine are vreo idee (nume universal că nu știu ce e) aș apecia tare mult că zău că nu știu ce nume să îi pun!

Mulțumesc anticipat! P.S Dau o bere dacă aleg numele sugerat de voi

Weekend plin!

Am trăit acest weekend prelungit din plin! Asta și pentru că e prima dată în ultimii doi ani cel puțin în care apuc să ”sărbătoresc” 1 decembrie. Nu-mi place! Era mult mai bine unde eram anul trecut. Dar... dar...

A fost plin de evenimente mișto acest weekend prelungit fără voia mea și am să vă povestesc tot, tot, tot, pe rând, să nu le amestecăm deoarece sunt 3 evenimente cât de poate de diferite:

-          Familia mea are un nou membru (hehe)

-          Prima ieșire în club din acest an (dada)

-          Un porc

Revin!

Auziți, nu vreți să scoateți mingea din jocul de tenis?

Am citit zilele trecute o știre și am sperat din suflet că e o glumă. Azi a apărut din nou și încep să cred că e pe bune.

Concret. Anul următor, doi jucători din tenisul masculin vor juca o partidă demonstrativă de tenis după reguli noi. Niște băieți, din plictiseală cred, s-au gândit ei așa că băh, hai să facem ceva și s-au apucat să schimbe regulile în tenis. Mai exact, la meciul din ianuarie 2015, Federer și Hewitt vor juca un meci care seamănă cu ce vreți voi, numai cu tenis nu:

-          Partida nu se va încheia la 6, ci la 3 (fucking pe bune??). Dacă cumva e 3-3, se va disputa un tie-break. Adică nu mai 7-6, ci 4-3

-          Când se ajunge la tradiționalul 40-40, nu mai trebuie ca un jucător să câștige două puncte consecutiv, prima minge câștigată de un jucător echivalează cu luarea game-ului.

După cum am spus, e un meci demonstrativ și se testează doar, nu înseamnă că se va fi juca așa de acum înainte. Mă îngrozește gândul că cineva s-a putut gândi la așa ceva, mi se pare o tâmpenie  și dacă se va pune în aplicare ar fi bine să-i schimbe denumirea jocului pentru că e o rușine să numești tenis așa ceva!

Ca o ultimă remarcă, cei doi jucători din meciul demonstrativ sunt de acord cu noile reguli. Fără supărare, stimabililor domni Federer și Hewitt (Federer, dude, I like you), aveți trecut bine  de 30 de ani. Sigur, sunteți numa buni cum s-ar zice, dar în tenis, dragilor, sunteți cam bătrâni! Iar Hewitt săracul e scos bine din top de ani de zile.

Deci NU, vă rog eu NU! Lăsați tenisul așa cum e el, că multe nu mi-au mai rămas, nu-mi distrugeți și sportul favorit!

Semnat,

Un susținător înfocat al tenisului frumos, jucat cu egalitate și avantaj, cu cel mai bun din 6 game-uri!

foto: www.rauriserhof.at

Chipsuri și semințe

V-ați prins, cred, că nu sunt fata care mănâncă salate și nici foarte sănătos.  Îmi place să mănânc și se întâmplă ca de multe ori, asocierile și alegerile mele culinare să nu fie cele mai sănătoase.

Ca orice om, am și eu anumite slăbiciuni, alimente de care mă apuc și nu mă pot opri până nu e gata tot. Sigur, era de preferat ca aceste obiceiuri să implice fructe sau legume, dar nu, nici vorbă. Să vă povestesc.

Mi se întâmplă de multe ori, seara în general, când, tolănită fiind pe canapea, cu laptopul în față, uitându-mă la ceva serial, să mă apuce brusc: mamă ce-aș mânca niște chipsuri! Noa, și odată rostite aceste cuvinte, nu-i capăt să nu mănânc. Și cobor frumos până la benzinăria din colț, mă zgâiesc câteva secunde la pungi și pun repede mâna pe una și în 2 minute sunt deja instalată pe canapea, la filme, cu punga în brațe și un zâmbet pe fața mea de neimaginat.

Se întâmplă, alte dăți, ca pofta de chipsuri să fie înlocuită cu pofta de semințe. Mai rar, dar se întâmplă. Noa, și nu ar fi nimic rău, dacă nu ar fi tragic. La chipsuri e cum e, mănânc frumos tot, dar tot din pungă și mă simt tare fericită. La semințe, mă ustură limbă, mă ustură degetele, mă dor toate și zic de cel puțin 20 de ori gata, astea-s ultimele, nu mai mănânc! Desigur, nu se întâmplă și mănânc precum o apucată de după aia nu mai știu cum să îmi țin limba și ce să mai fac de degete. De două ori mi-a fost rău rău ș-am zis că nu mai mănânc cât trăiesc. V-ați prins, din nou. E ca la băutură, nu m-am ținut de cuvânt.  Că doar 2 plăceri mari are fata pe lumea asta: semințele și chipsurile. 

Grey’s Anatomy sau Cea mai frumoasă declarație de prietenie

Îmi plac foarte tare filmele. Filme văzute la cinematograf cu gașca, filme văzute la cinematograf singură, filme văzute acasă. Mă uit cu drag atât la seriale cât și la filme artistice, nu îmi plac filmele horror și mă uit cu greu la SF-uri, cred că nu am mai văzut o comedie decentă de cel puțin 5 ani, iar preferatele mele sunt de departe dramele. Nu-mi plac filmele siropoase și dacă mă întrebi acum repede care e preferatul meu răspunsul este La vie d’Adela/ Blue is the warmest colour.

La seriale îmi plac multe, dar cred că favorit rămâne un film cu vechime deja: Grey’s Anatomy sau Anatomia lui Grey. 

Sunt multe motivele pentru care îmi place, nu mă atrage medicina, dar povestea personajelor pe mine mă captivează, mă enervează, sau, din contră, mă emoționează foarte tare. Se întâmplă multe în 11 sezoane și nu există nici măcar un episod care să nu-mi placă. E unul dubios în care se cântă foarte mult, nu știu ce au vrut să încerce, mă bucur că au abandonat.

Dar din tot ce e în filmul ăla ce-l mai tare mă atrage și mă încântă prietenia dintre Meredith Grey și Christina Yang. Nu de puține ori mi-am zis, în timp ce mă uitam la film: aaawww, vreau și eu așa! Și sunt multe replici mișto, multe faze faine, multă tequila, mi-e dor de facultate și de tequila shots, de nopți în care să-ți suni prietena, de povești cu băieți în ceva birt uitat de lume, dar dintre toate, cred că asta e preferata mea:

Christina, măritată fiind, îi spune soțului ei că dacă ar omorî pe cineva,  Meredith ar fi persoana pe care ar chema-o să o ajute să ascundă cadavrul.

Pentru că you are my person mi se pare cea mai frumoasă declarație de prietenie ever!

If we burn, we all burn together!

Cine e fan The Hunger Games știe ce e cu replica de mai sus. Cine nu, well, ar fi bine să se pună la zi cu acest film.

Când a apărut prima dată The Hunger Games și am auzit despre ce este am refuzat să îl văd, mi se părea o prostie și nu am vrut să văd filmul. Pățesc de astea. Nu, nu am văzut nici Avatar, nici Stăpânul Inelelor...

Așa, și într-un moment de cruntă plictiseală, când aparent nici un film decent nu se afla pe net și nici un serial nu mă mai atrăgea am decis inevitabilul: să văd și eu The Hunger Games și care mama naibii e toată vânzoleala cu filmul ăla. Și m-am uitat. Și atât de tare mi-a plăcut încât l-am văzut de două ori. Atunci mi-am zis iar, ptui, Doris, proastă mai ești! Și nu îmi doream nimic mai mult decât să treacă anul să apară partea a 2-a.

Aseară am vizonat și partea a 3-a din filmul The Hunger Games care va avea o continuare anul viitor, atunci punându-se stop definitiv filmului (sad face). Acest Mockingjay este atât de intens, pentru mine, că am fost șocată când s-a terminat. Inițial am crezut că s-a blocat filmul, că e ceva eroare de la cinematograf pentru că aveam senzația că abia trecuse jumătate de oră. Mi s-a părut mai captivant decât partea a 2-a, sau poate doar l-am așteptat eu prea mult.

Denumirea acestei a 3-a părți îmi place exterm de mult. Auziți ce fain sună Mockingjay. Traducerea în limba noastră mi se pare în schimb cât se poate de hidoasă: Gaița Zeflemitoare. Mockinghay – Gaița Zeflemitoare, Mockinghay – Gaița Zeflemitoare. Serios acuma, ziceți și voi?

Jennifer Lawrence face din nou un rol senzațional. Fata asta are abia vreo 24 de ani. Filmul pentru care ea a luat Oscarul, Silver Linings Playbook nu mi-a plăcut foarte tare, în schimb, în The Hunges Games i se potrivește mănusă și nu îmi imaginez acum altă actriță pentru acest rol. Ești colosală, măi fato! Spun cu mâna pe inimă că la ora actuală e actrița mea preferată (iartă-mă, Keira Knightley).

The Hunger Games: Mockingjay 1 e presărat de replici mișto:

-          If we burn, you burn with us!

-          Its the things we love most, that distroy us!

Și da, m-am hotărât: când mă fac mare,  vreau să fiu Katniss Everdeen!

foto> imdb.com

Cum să o ratezi pe Sarah Brightman?

Acum foarte mult timp văzusem în Ajun de Crăciun, sau a doua zi, un concert înregistrat Sarah Brightman în catedrala Sfântul Ștefan din Viena. M-a impresionat muzica,  locația, artista, costumația, invitații, tot. O muzică extrem de pe placul meu, o Sarah Brightman minunată și, văzând eu așa concertul mi-am zis așa ceva nu e de ratat! Anii au trecut, între timp artista s-a mai apucat și de alt gen de muzică, dar, din fericire, s-a întors și a rămas alături de ceea ce i se potrivește excelent. Și m-am tot uitat la înregistrări din concerte, în mod special la acela din Viena până am văzut știrea cu Sarah Brightman concertează în România!

Asta e, mi-am zis, acum e acum! O văd! Ei bine, n-am văzut-o!

Prin toamnă, septembrie așa, cred că s-au pus în vânzare biletele. Desigur, concertul era stabilit pentru București, undeva în mijlocul lunii noiembrie. De ce nu m-am dus?

-          Prețul biletelor mi s-a părut foarte, foarte ridicat. Da, într-adevăr, e Sarah Brightman și e o artistă care merită. Cumva, totuși, mi s-au părut ușor cam mari...

-          Locația e destul de departe. Până la București, cu sfântul tren faci o viață și jumătate. Deci pierzi mult și pe drum, îmi trebuiau vreo 3 zile libere.

-          Pe lângă bilet, care cel mai ieftin pornea de la 100 de euro, mai pune trenul plus cazare, plus mănâncă ceva prin București, plus plimbă-te. Cu taxi, că noa, vedea-m-aș cu metrou și tramvai și trolebuz și alte mijloace prin Bucureștiul mare și necunoscut

-          Și un ultim motiv foarte puternic, mai puternic decât toate de mai sus: nu au mai fost doritori!

Îmi pare rău că am ratat concertul? Da! Din tot sufletul!

Sper doar ca anul 2015 să o aducă în Budapesta (hai și Viena) și atunci Doris, dacă ratezi și atunci, mare tolomacă mai ești!

Dragă Orange,

Sunt cam supărată pe tine. Spun ”cam” pentru că între timp mi-a mai trecut, însă sâmbătă.....sâmbătă...well, atunci am fost foarte supărată!

În weekend m-am dus și eu la mine acasă, am fost vineri seara la birt în oraș, am povestit cu Pop, de-astea, de fete. Am ajuns acasă, m-am pus frumos în pat și am dormit. Telefonul – după buna tradiție – la mine la cap. Sâmbătă m-am trezit la 10. Dau să mă uit la telefon: închis. Îl deschid și zice: SIM card rejected. Îl închid, îl deschid, sim card rejected. Îl închid, scot bateria, scot cartela, bag cartela, îl deschid, sim card rejected. De două ori. Clar mi-am zis. E mort. Și mort a fost!

La 11 am plecat la Orange, la magazinul principal din Arad, situat pe Bulevardul Revoluției, lângă Libelula. Îl știe toată lumea, e acolo de la facerea lumii. 11.20 intru în magazin, iau număr de ordine. 66. Erau vreo 2 televizoare care indicau ce număr se află la ghișeu și ce număr urmează și timpul mediu estimat de așteptare. La rând numărul 42. Eu 66, da? Timp de așteptare: 1 oră. Ok, ce-i de făcut? Stau, tati, că n-am telefon...

Ora 12.20, eu încă la Orange, tot la coadă. Abia dacă se rezolvaseră vreo 10 persoane. De la numărul 54 la numărul 62 au plecat toți că cine naiba stă cu orele după ei, nu? Și ajung și eu într-un final la ghișeu, după aproximativ 1 oră jumătate de așteptare.

Facem aici o mică paranteză. La 2-3 minute după ce am intrat eu în magazin, intră un domn îmbrăcat tot în negru. Mă roagă să îl ajut cu numărul de ordine că el nu știe. Îi arăt, domnul primește, evident, numărul 67. Deci după mine.  În câteva minute, persoana aflată la ghișeul 4 pleacă. Ce credeți? Băiatul de acolo, la indicația operatorului de la alt ghișeu, îl ia în primire pe domnul în negru care venise după mine... Ajung eu la rând, după 1 oră jumătate, rezolv tot ce am de rezolvat, domnul în negru tot la ghișeul 4...

Ok, și am ajuns la ghișeu. Să ne înțelegem de la început că de mine s-a ocupat o domnișoară, foarte operativă, care cred că ar trebui să primească un bonus. A fost singura care a lucrat. Totuși, am avut o mică dispută:

-          Poftiți, vă rog, luați loc, dar să știți că pentru problema dvs puteați merge la orice Orange că vi se rezolva problema. (evident că am comentat în magazin că doar ce naiba să fac 1 fucking oră jumate....?) moment în care mi s-a umflat vena în cap.

-          Poftim?? Păi și dacă ai auzit ce problemă am, de ce nu ai venit la mine să îmi spui: proasta pământului, du-te naibii la orice alt magazin și nu sta aici. Dar nu a zis și atunci absolut tot ce am putut avea de rezolvat cu Orange am rezolvat atunci. Dacă tot m-a pus să aștept....și am stat la ghișeu vreo juma de oră.

Da, mi-a schimbat cartela după mai bine de două ore, numere nu mai am. Never mind.

Acum, vin și întreb: dragă Orange, tata e plătitor de abonament de vreo dăuj de ani...Ți se pare normal ca, abonatul tău, care lună de lună, fucking lună de lună îți plătește factura, să aștepte 2 ore pentru o treabă care se rezolvă în 5 minute? Ți se pare normal să pui oamenii să stea cu orele că voi aveți doar 3 operatori care lucrează în magazinul principal și din cei 3, doar unul lucrează efectiv? Îmi cer scuze, dragă Orange, că îți plătesc factura de 20 de ani, îmi cer scuze că mi s-a stricat cartela de la tine și îmi cer scuze că am stat două ore în magazin și te-am inoportunat cu ceva.  Îmi cer scuze că la câți bani faceți din abonamente țineți doar 3 operatori când lejer puteți avea 5-6...că lume în magazin este.

Sunt client Orange de foarte mult timp și probabil voi rămâne pe viață,  dar m-ai supărat foarte tare!

Despre filme și oameni proști

Săptămâna aceasta am văzut două filme. Erau trei în plan, însă la unul, din păcate, nu am reușit să ajung.

Primul, spre surpinderea mea, eu am insistat să îl văd. Spun spre surpinderea mea pentru că filmul era SF, iar eu nu sunt deloc fan al acestui gen. Însă cum am auzit atât de multe referiri la acest film în online în ultimele zile am zis că e musai musai să mă duc și eu. Promovarea asta...

 Booon! Am luat una bucată amic, am mâncat una bucată pizza, am stat la coadă să luăm una bucată popcorn mare, una bucată nachos mare cu double sos, te rog, sucuri și ne-am pus frumos pe scaune unde aveam să stăm vreo 3 ore. Filmul se numește, după cum probabil v-ați prins deja Interstellar și îi are în distribuție pe minunații Anne Hathaway și Matthew McConaughey (ioai ce nume grele aveți, măh). Nu mă întrebați cum a fost, știu doar că am rămas țintuită în scaun minute bune după ce s-a terminat. Pentru că e un film care lasă o amprentă asupra omului, te marcheză. Eu îl recomand cu căldură, la mine se încadrează clar în categoria top filme. Aș spune doar că, da, e un film SF, însă e și foarte dramatic. Deci, de văzut.

Interstellar - sursa foto: Facebook Interstellar Movie

Aseară am fost la Serena.  O dramă cum îmi place mie, un film tare frumos și sensibil. Doi actori minunați, o Jennifer Lawrence tulburătoare și un Bradley Cooper....nu știu cum a fost Bradley Cooper că tot filmul m-am gândit cum ar arăta omul ăla în sufrageria mea. Bine, nu în sufragerie. Și m-am hotărât. Că lumea mă tot întreba care e genul meu de bărbat și io ridicam din umeri ca apucata. Acum știu. El e J Așa, filmul, o dramă sensibilă, cu multe emoții și schimbări comportamentale, cu iubire și implicare ca mai apoi să curgă într-o direcție total opusă. Nu vi-l povestesc, vi-l recomand și pe acesta. Și o să-l și vedeți pe omul cu care m-aș mărita mâine!

Serena: sursa foto: cinemarx

Cu ce am rămas eu după aceste filme, dar în mod special după cel de aseară? Că dacă aș avea toți banii din lume, de fapt nu toți, ci foarte mulți, primul lucru pe care l-aș face ar fi un cinematograf! Exact așa. Un cinematograf mic, cochet, de 10-15 locuri unde să-mi invit prietenii să vedem un film. Sau mai bine. Să mă uit singură, ca aseară, și să am senzația că filmul se joacă atunci, în direct, ca la teatru, doar pentru mine. Asta aș face dacă aș avea toți banii din lume. Și mai e un motiv pentu care aș face asta. Nu știu cum, de cele mai multe ori, nimeresc cu mine în sală și foarte aproape de mine niște persoane complet...tâmpite. Mă scuzați, dar așa e. Aseară, de exemplu, lângă mine stăteau doi .... tâmpiți, care nu știu ce mama naibii au găsit așa amuzant, dar, la faze dramatice și tragice, idioții ăia doi, singurii de altfel din toată sala, râdeau. Erau doi....tâmpiți de vârsta mea, cam așa, care se amuzau: Băh, ej prost...fii atent cum o strânge de gât! Și râdeau. Singurii. Vă rog să nu mă mai întrebați de ce nu mă mărit!

Ador să merg la cinema! E unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult pe lumea asta și după cum ați observat, nu am nici o problemă să merg singură. Nu, nu e fain, dar nevoia de a vedea filmul trece peste toate. Cumva, mă deranjează foarte tare specimenele din genul povestit mai sus, dar, fiindcă îmi place atât de tare filmul și cinematograful în general, reușesc să mă concentrez atât de tare încât îi aud așa...ca în vis și îi ignor complet.

Următorul, cel mai probabil va fi The Hunger Games,  rămâne însă să văd când pentru că e aglomerație mare.

Ce face o fată când are dileme?

Sună fetele! Sau o sună fetele pe ea.

Că vai de voi băieți dacă ajungeți să ne petrecem nopțile povestind de voi. Și nu, nu vă bârfim, doar spunem fetelor ce nu puteți voi înțelege.  Și ne lamentăm și ne plângem și facem conferință, mesaje, telefoane și punem lumea la cale. 3 fete în discuție? 3 păreri diferite, clar!

-          Tu, fată, ești proastă!

-          Nu măh, stai să nu ne ambalăm prea repede....

-          Măh, ăsta-i un nemernic și tu mai proastă că stai.

-          Las-o măh  nu vezi că nu mai știe de ea...

De astea gen. De cele mai multe ori nu rezolvi nimic, că oricum faci cum vrei, dar sunt tare faine discuțiile astea târziu în noapte.  Și e fain că la orice oră dai mesajul, ți se răspunde J. Nu le e nici somn, nici nu sunt obosite și mereu, dar mereu, îți trosnesc câte un răspuns de oricât ești de deprimată râzi.  Că dacă fetele nu te susțin, apăi atunci cine?

I miss my girls! Every day! Love ya, fetele! J

Frumoase vremuri, de mult apuse

Că-i weekend și mi-am adus aminte de facultate.
Frumoase vremuri, de mult apuse...
Cu tristețe, zic.

foto: Facebook Piu Piu

Viața-n birturi

Sunt multe lucruri care îmi plac în lumea asta: mâncarea, să merg la cinema, să mă uit la tenis, să lucrez, să etc, dar, una din activitățile mele preferate este ieșitul la birt. Prin birt mă refer la un local drăguț și decent, nu birt infect unde pute a alcool ieftin și tutun îmbâcsit, nici local de ăla atât de fancy și elegant de ți-e și jenă să intri. Îs câte unii îmbrăcați de zici că merg la nuntă. Nu, îmi plac localurile drăguțe, simple, să fie cosy, așa. Eu le spun birt. Că-mi place mie cuvântul ăsta. Și nici în cluburi nu merg, aș putea ieși pă hevăn și în altele de această categorie doar obligată de circumstanțe, gen ziua cuiva. Altfel...noa pe mine nu o să mă prinzi acolo că nu-mi place. Dar deloc.

Așa, și-n birturile astea aș sta nonstop. M-aș duce în fiecare seară, mi-aș lua un prieten, sau mai mulți, ne-am pune la un ceai de cireșe și am povesti. De tot felul, chestii inutile, probleme sentimentale, planuri de viitor, concedii, vecina de la 2, am vorbi de toate și despre nimic. Asta aș face în fiecare seară și zău că n-aș mai vrea nimic altceva. Stați liniștiți, nu se întâmplă și am renunțat de mult să cred că s-ar mai schimba ceva în sensul ăsta. Ziceam doar că mi-am găsit activitatea preferată. 

Foto: Facebook The Happy Page

All by myself

Ieri am experimentat, pentru prima oară, mersul la concert singură. Am mai fost la film o dată, deci era oarecum logic să mai urmeze și altele. Nu eram eu foarte convinsă dacă merg sau nu, dar m-am hotărât pe ultima sută, astfel că la 21.24 eram deja în local. Și cam aici s-a încheiat și singurătatea că, nici bine nu am deschis ușa și, hopaaa, Grig. Grig, Grigore e un băiat pe care l-am întâlnit prima dată la Revelion și tot atunci a fost și ultima. M-am bucurat că l-am văzut, am povestit tot felul, el era însoțit de gașcă și ne-am pus împreună la masă (am avut noroc că rezervare nu se mai putea face de o săptămână). La foarte scurt timp după ce a început concertul, hopaaa, Mariana. Mariana e o gagică pe care am cunoscut-o într-un mod inedit și foarte frumos. Ea s-a înscris voluntar la o acțiune pe care eu o aveam cu compania și de atunci am respectat-o și îndrăgit-o foarte tare pentru gestul ei și pentru ceea ce face în general.

Și uite așa m-am dus eu singură la concert și am dat acolo de o mulțime de oameni degajați, plus 2 omuleți dragi pe care nu i-am văzut de mult timp.

Concertul, că despre el era vorba, l-a avut ca star al serii (lol cum sună asta) pe Emeric Imre. Sigur cred că toți știu de melodia Nebun de alb, însă mai are o mulțime de alte piese tare frumoase. Și mi-a plăcut mult, am stat aproape 2 ore și m-am bucurat de fiecare moment. 2 chestiuni doar nu mi-au plăcut: multe comentarii politice din partea interpretului și foarte, foarte, foarte mult fum în local (The 80s Pub). Primul aspect: nene, lumea vine la concert să se bucure de muzică, să se relaxeze, să se detașeze, nu să ni se tot spună că vai cum e țara asta și pe mâna cui ajunge și tot așa. Știm și noi, e rău, dar de aia ieșim, să socializăm, să ascultăm o muzică bună, să nu murim singuri în casă, iar atunci vrem să nu ni se umple capul cu tot ce e la televizorul de acasă. Părere personală. Iar partea a 2-a, nu ar fi rău, totuși, dacă se organizează concerte, să se și creeze un cadru ok pentru omuleții care vin acolo. Am ieșit afară de câteva ori să-mi aerisesc ochii, nu am băut nimic, nu am fumat nimic, iar primul lucru când am ajuns azi în birou a fost: Vai ce ochi roșii ai!

Una peste alta, frumos concert, minunate piese!

Nebun de alb

Colegi faini și oameni minunați

Ziceam eu câteva postări mai devreme că eu nu lucrez. Apăi să știți că tot așa a rămas, eu nu lucrez că-mi place de mor ce fac și atunci....toate bune pentru mine.

Venind la birou, se întâmplă ca uneori să ajung prima, să descui partea noastră din spate, să aprind lumina, să pun de cafea, să închid/deschid geamul, de astea de birou. Astăzi, în schimb, Mandero era deja aici. Mandero e colegul meu drag și prieten bun care cred eu că-mi va rămâne aproape mult timp de acum înainte. Eu tot îi zic că îl voi pune entărteinăr la mine la nuntă. El încă nu crede.

Na, și astăzi, cum discutam noi așa, Mandero începe și-mi recită:.

Sunt o fată ca oricare

N-am nimic deosebit

Părul, negru la culoare

Zâmbetul, obișnuit

Dar mi-e plină inima

Dornică de dragoste

Dar nu e a nimănui

Zău, a nimănui nu e!

Cum să nu-ți placă să vii la serviciu? J

Nu cred în „nu am timp”!

Pentru cine nu mă cunoaște, există o expresie pe lumea asta în care eu nu cred absolut deloc. Dar deloc! Nu știu cu ce argumente ar putea să vină cineva să mă convingă că bah, io chiar n-am timp. Eu cred cu tărie că e vorba de priorități, cum aranjezi lucrurile să ai timp pentru toate. Știu persoane care au job normal de 8-10 ore pe zi, sunt căsătorite, deci hop și un pic de treabă prin casă, apucă să facă și sport și să mai și citească două rânduri, sau să iasă la film sau la o cafea cu prieteni. Evident, nu în fiecare zi. Așa că eu, când aud nu am timp, well...nu cred o iotă. Timp există întotdeauna, mi se pare scuza cea mai potrivită să te scoți. Ai vorbit la....? Nu am avut timp. Ai fost la....? Nu am avut timp. Vrei să....? Nu am timp. Din nou, așa ceva nu există. Azi nu ai timp, corect, dar toată săptămâna ce Doamne iartă-mă păzești?

Eu sunt Doris, am 26 de ani și 4 luni și nu cred în nu am timp! 

Ziua dinainte de Halloween

Cred că e azi, nu le am niciodată cu sărbătorile americane.

De ceva timp, îmi merge prost. Nu mi s-a întâmplat nimic foarte grav și foarte concret, dar, cumulate, adunate, au venit toate la sfârșit de octombrie. Winter is coming, ar zice Ned Stark.

Acuma nu vă dau tot din casă că nu-i frumos și parcă-i prea mult să aștern tot aici ca-n jurnal, dar credeam că faptul că aproape m-a călcat mașina pe trecerea de pietoni în timp ce mergeam la teatru e cel mai rău lucru din zi. N-a fost...

Acum am ajuns acasă, thank God for Tequila!

Lipsește doar prietena J

Da, tequila e băutura mea preferata. Urmează vinul alb. 

Foto: www.vindelgeblog.com

Unde-s, măh, desenele de altădată?

Când eram eu mică, ce să fac altceva decât prostii și uitat de desene animate. Și aș fi putut sta o zi întregă cu ochii beliți la Dexter, Tom și Jerry, Cow and Chicken, ștrumfi, looney tunes, coyote ugly, și muuuulte altele. 

Acum și copii din ziua de azi ce să facă și ei…prostii și uitat la desene. Dacă prostiile probabil că se asemănă cu cele pe care le făceam eu acum 20 de ani (lol…), ei, desenele sunt complet diferite și extrem de urâte dacă mă întrebați pe mine. Cum am verișori mult mai mici decât mine m-am mai uitat cu ei la diferile posturi tv pentru copii, unde, zic ei, se dau desene animate. Nu pot să pricep ce înțeleg copiii când se uită la așa ceva, sunt tot felul de personaje ciudate, urâte, cu limbaj vulgar. M-am chinuit să mă uit și dacă vrea cineva să mă pedepsească asta tre să faceți: să mă obligați să mă uit la monstruozitățile care li se servesc acum copiilor. Chiar am o mătusă care le-a blocat copiilor accesul la un anumit canal tv pentru că erau incredibil de dure, vulgare și urâte ”desenele”. 

Ziceți voi ce vreți, dar sigur nu mergem în direcția bună...

Care-i treaba cu antrenorii pe teren?

De câțiva ani, s-a introdus în tenis o nouă chestie extrem de tâmpită dacă mă întrebați pe mine,  și anume, antrenorul poate să pătrundă în teren și să dea sfaturi jucătorilor. Mie personal mi se pare cât se poate de cretină această posibilitate, în fond, acum 10 ani nu exista așa ceva și jucătorul ăla era capabil să câștige meciuri și fără ca antrenorul să dea buzna peste el în teren. Unde mai pui că arată extrem de neprofesionist. Ai greșit niște mingi, nu îți iese jocul și habar nu ai cum să o bați pe aia din fața ta, mi se pare just ca în loc să-ți pui mintea la contribuție și să câștigi pe propriile idei, să chemi antrenorul să-ți dicteze. Not! Asta e ca cearta din parc între doi copii de 5 ani și unul e plângăcios și neputincios și o sună pe mama. Sigur, poți să ai un blocaj și să nu poți să gândești limpede, dar până la urmă, tenisul se joacă între tine și celălalt jucător, iar această posibilitate a antrenorului în teren mi se pare cel mai cretin lucru din tenis, ever! Și nu o să apreciez niciodată jucătoarea care-și cheamă mămica să o ajute să-i dea peste bot colegului de 5 ani care zice că-i stă nașpa părul.

În semifinala Williams- Wozniacki, Wozniacki a servit la 5-4 în decisiv pentru a  câștiga meciul. Înainte să pună mâna pe rachetă, l-a chemat pe tăticul antrenor în teren, i-a zis ăla draci de-amiză și...a pierdut. Gameul, setul, meciul. Serena a jucat singură.

Astăzi, la conferința de presă a Simonei Halep, la întoarcerea în țară după turneul de la Singapore, o întrebă unul că de ce nu și-a chemat anternorul pe teren după primul set. Răspunsul m-a făcut să-mi placă și mai mult de ea: pentru că eu joc pe teren, nu antrenorul, deciziile le iau eu, iar eu nu sunt pro antrenor pe teren.

Din nou, e cel mai cretin lucru din istoria tenisului. Orice jucătoare care cheamă ajutoare pe teren ar trebui să se întoarcă la antrenamente și să învețe tenis. 

Tare mi-e că mă calcă mașina

Să vă povestesc. S-a mutat o prietenă lângă mine și până acum am fost la ea de două ori: o dată la tradiționala vizită de casă nouă și  o dată să iau un pachet. Și este o experiență extrem de riscantă și periculoasă să străbați cei...400 de metri care ne despart. Nu, nu sunt câini. Problema e că nu e nimic. Dar nimic, în afară de o amărâtă de șosea și aia îngustă.

Ziua 1: cobor din bloc, fac dreapta, merg frumos, normal 100 de metri. Civilizație cum s-ar zice. Ei, ajung în șosea, traversez (blocul e pe partea aialaltă) și caut trotuarul. Îl găsesc. Merg...50 de metri după care dau în bălării. Uăăăi, Doamne, ce-i aici? Trotuarul de la blocurile alb-albastre s-a terminat și, cum eu am treabă la blocurile alb-roșii...ghinion, că nincs trotuar. Am două variante: merg prin bălării, unde erau buruieni, desigur, posibil șoareci și alte vietăți extrem de scârboase, sau, merg pe șosea. Aleg varianta a 2-a și puținul drum pe care l-am parcurs, l-am parcurs gândindu-mă gata, ni acuma mă calcă mașina. Nu m-a călcat, evident, că altfel nu mai scriam.

Nene, păi cum mama naibii faceți blocuri jmechere, fără trotuar? Ăla cui l-ai lăsat? Ah, sau cei care locuiesc în zonă au mașină, deci nu se deplasează pe jos, iar ăștia de vin în vizită, nu contează cum ajung de la troleu la om acasă, nu?

Ziua 2: povestea s-a repetat, pentru că, desigur, nu a răsărit trotuarul în două zile. Și tot pe șoseaua îngustă am mers și la fel de mult m-am gândit că uii cum mor io călcată de mașină... și nu e că aș fi traversat neregulamentar, ci că n-am nenorocit de trotuar pe care să merg și io, ca pietonul.

Aaaa, v-am spus că e beznă, nu? Că nu e nici măcar 1 bec pe stradă să lumineze. UNU măcar...

Eu nu lucrez

Sigur ați auzit expresia aia cu ”dacă faci ce îți place nu va trebui să lucrezi o zi în viața ta”. Well....cred că sunt norocoasă pentru că pot spune, cu mâna pe inimă, că eu nu lucrez. Eu fac ce îmi place, în proporție de 80% și recunosc, sunt tare norocoasă. Îmi place să mă trezesc dimineața să o iau către serviciu, să fac lucruri interesante, singură și în echipă, să ne jucăm să facem lucruri frumoase pe placul majorității. Îmi place să mă prindă ora 19 la serviciu și îmi pare rău de fiecare dată când plec exact la ora 16.30. Mi  se pare foarte trist că nu am mai multe de făcut să plec acasă la lăsatul serii. Eu mă bucur de fiecare oră petrecută peste program, îmi place să lucrez seara de acasă, să urmăresc în weekend ce se întâmplă în online, nu îmi închid niciodată telefonul și sun mereu la apelurile ratate.

Eu nu lucrez. Eu mă joc. Cred cu tărie că lucrurile interesante, creative, frumoase, îndrăznețe se fac din joacă, din pasiune, din elan, din zâmbet, din devotament! 

18-19 octombrie 2014

Sâmbătă

-          Ora 10.30 – trezirea

-          Ora 11 - Mic dejun, cafea, ceai, aspirină

-          Ora 12 - Plecat cu Anamaria să-și cumpere pantofi

-          Ora 13 - Ceai, plimbare, belit ochii la magazine cu Anamaria și Anca

-          Ora 17 – zi de naștere la o mătusă

-          Ora 17.30-21 – mâncat foarte mult, băut ceai, mâncat medicamente

-          Ora 21.30 – văzut filme

-          Ora 00.30 – somn

Duminică

-          Ora 10 și puțin – trezirea

-          Ora 11 – mic dejun, cafea, ceai, aspirină și alte cele la colecția de medicamente

-          Între ora 11 și până la prânz mi-e greu să spun cu exactitate ce am făcut. Gata, știu, m-am uitat la Ultimate Cake Boss...sau ceva de genul, concursul ăla cu torturi. A se înțelege prăjituri.

-          Ora 13 – prânz (gătit de mine,da?)

-          Ora 13.30-18 – văzut filme

-          Ora 18.30 – mâncat chipsuri

-          Ora 19-23  - văzut filme

Doris, câti ani ai? 26 zici?

Unde-s weekendurile de altădată?

Aud tot mai des prin gașca mea de prieteni că între marți și sâmbătă nu e nici o diferență. Zilele sunt la fel, muncă, acasă, treabă prin casă, iar în weekend, munca este înlocuită cu doar acasă. Alții sunt complet opuși de aceștia, în sensul că pentru ei, ziua de marți, ca ziua de sâmbătă și orice zi din săptămână e la fel, cu timp pentru toate, cu muncă, prieteni, casă, film, citit, dans, plimbări, escapade. Cumva, am impresia că mulți se încadrează, din păcate, în prima categorie, unde e mult mai confortabil, unde  e cald și bine și relaxant. Și de multe ori, când fără să realizez e luni dimineața, mă întreb cum naiba a trecut weekendul și ce am făcut? Weekend în care teroretic am scăpat de corvoada celor 8 ore de muncă, 8 ore pe care le avem în plus față de restul zilelor, două zile pline în care putem face absolut orice, dar, cumva, le trăim ca pe o zi banală și enervantă de luni.

Gândindu-mă la trecut, îmi dau seama că viața era trăită mult mai din plin. Acum ne-am puturoșit. Veșnica scuză este extrem de enervantul nu am timp, expresie pe care eu o urăsc și stăm confortabil în spatele acestui paravan numit timp. Eu am mai spus și revin curând cu o postare, timp avem căcălău, ce ne împiedică să le facem pe toate sunt prioritățile, ce vrem de fapt să facem.

Iar ăsta e unul din motivele pentru care toată viața îmi va fi dor facultate. Oare atunci cum aveam timp pentru tot? Să învățăm, să luăm examene, să le picăm, să le dăm iar, să stăm la cafele să ne cunoaștem, să ieșim, să ne îndrăgostim, să suferim, să plângem? Par așa de multe și totuși, le-am bifat cred, fiecare dintre noi, pe toate. 

sursa foto: loldamn.com

La mulți ani, dragul meu Radio Fornetti!

Acum fix 2 ani inauguram o nebunie, ceva ce nici unul dintre noi habar nu avea la ce va duce, ce să facă, cum să facă. Știam doar atât: că pe 17 octombrie 2012 dăm naștere unui proiect unic în România: un radio de companie.

Așa cum probabil bine se știe, ideea aceasta îndrăzneață și neînțeleasă de noi la vremea respectivă i-a aparținut regretatului Zoltan Panczel, omul căruia îi datorez mare parte din ce sunt acum, director general Fornetti România la vremea respectivă.

Nu am înțeles la ce ne trebuie radio, cum ne descurcăm, noi nefiind oameni de radio și în afară de Mandero, nimeni nu pusese piciorul într-un studio. Totuși, am îmbrățișat ideea, și pe cum ne apucam de proiect, cum vedeam că dă roade, că prinde contur, că da, într-adevăr, putem, elanul nostru de muncă era tot mai mare și așteptam cu nerăbdare să începem. Când mi s-a spuns: Fata mea, o să faci emisiune, am zis clar că a înnebunit și că io nu fac așa ceva, că vocea mea e groasă, că mă bâlbăi, că nu știu ce să spun și că noa, nu, io nu vreau. Evident că am făcut, și nu una, ci două pe săptămână, luni si joi împreună cu colegul Gabi V, director de departament în cadrul companiei, o bună prietenă a mea și a companiei totodată, Simona, avea emisiunea de călătorii, cea mai longevivă de altfel din programul nostru, iar Alina ne povestea de chestiunile juridice care țin de franciza și alte treburi delicate și necunoscute.

Sigur, mai are momente în care nu funcționează, în care sunetul nu e tocmai ideal, când se mai blochează, când mai cade. Suntem încă mici în ceea ce privește radioul și rugăm doar înțelegere. Promitem să ne străduim mai tare!

Radio Fornetti împlinește astăzi doi ani și sunt tare mândră de el! De Mandero care zi de zi face emisiuni cu drag și devotament, de colegii care ne încurajează, de cei care nu ne încurajează pentru că ne fac să muncim mai mult să ne încurajeze și ei, IT-ul că ne ajută în momentele grele, de șefi că ne lasă nebunia încă în brațe, de prietenii care ne susțin și, desgur, de ascultători fără de care ar fi inutilă toată treaba asta!

Îți mulțumesc, dragă Radio Fornetti și îți doresc viață lungă și ascultători mulți! J

Când mașina chiar nu te iubește!

În urmă cu 1 an, trebuia să ajung la aeroport să ridic un omuleț. Omuleț prieten. Pe drum, m-am oprit la o benzinărie să pun combustibil să fie treaba treabă. Pun benzină, plătesc, urc în mașină, pornesc. Pornesc. Nunu....nu vrea. Mai încerc odată și învârt din nou cheia în contact. Nimic. Vine băiatul de la stație:

-          - Hai să te împing că sunt mașini în spate.

Pffff....ce frast se întâmplă? Mno, cumva, sexy bolidul meu pornește. La semafor moare din nou. Uaaiii Doamne....ce mă fac? Una bucată copil al străzii cerșea. Cobor geamul și strig:

-        -   Băiatu’, hai împinge-mă puțin să am avânt că s-a stricat minunăția.

Nu prea a fost încântat, dar, gândindu-se că primește ceva, omul împinge. Eu, fata serioasă și de cuvânt, iau geanta să dau să achit. Când mă uit, numa bancnote de 10 lei. Amice, iarta-mă, n-am nimic la mine. Și plec. Omul mi-a aruncat toate înjurăturile posibile și gesticula nevoie mare. Blestemele s-au prins că la următorul semafor moare iar. Gata, sun băieții de la lucru. Băieții, oameni faini, vin repede și dau să mă ajute. Evident, a dracu treabă, când au venit, a pornit nenorocita din prima.

-         -  Mă, io nu-s nebună, mașina asta nu merge.

S-au uitat lung la mine, au oprit motorul, l-au stins, iar l-au pornit, iar l-au stins, l-au pornit, hopaaa....nu pornește. Ieeeiii m-am gândit, vedeți, vedeți, nu-i bună!!!

O repară, dau să plec. Ajung în fața casei, bam. Moare. Îi sun iar.

End of story one!

Marți, am avut treabă în oraș cu niște oameni faini. După ce m-am văzut cu Ovi și Oana, dau să plec acasă. Eu da, dar mașina nu e de acord. Nimic. Hai te rog, hai, pornește, să plecăm, uite că-i 7 și se întunecă. Nimic. Am sunat colegul să îi povestesc. Cred că s-a speriat că a pornit. Ajung acasă, parchez. Opresc motorul, o las puțin, dau să pornesc iar. Nimic.

-         -  Alo, auzi, hai te rog mâine după mine, nu vrea mă mașina asta să pornească.

End of story 2

Între acestea, a mai fost o dată când am dat să plec de la lucru și mașina s-a gândit că am stat prea puțin și nu se dădea urnită din loc. A trebuit să vină un băiat bun să-i schimbe bateria. Nuuuu, nu am lăsat farurile aprinse.

Într-o dimineață dau să plec din garaj, pff, zici că avem o tonă pe ea, așa se mișca. Cobor, mă uit la roți....una a abandonat.

-    - Alo, omu, am pană!

La ce e bun blogul ăsta?

La nimic, ar spune unii. Acuma vă spun eu în mare despre ce e el, că nu găsiți multe filozofii și date științifice. Mă, eu cred că blogul ăsta e bun că-mi bâzâie telefonul.  Fie de la vreun comentariu (mai greu, dar le socotim), fie de la un telefon primit ba de la un prieten, ba de la cine nu te aștepți că te citește. Gen:

Ce ai fată, ai răcit?

Sau

Ce ai pățit, tu? atunci când am postări mai…supărate.

Sau, te întâlnești cu lume și te întreabă hei, cum a fost la…Severin? Iar eu rămân uimită secunde bune Băh da de unde știe unde am fost….până îmi pică fisa. Și mă bucur, noa, puțin stânjenită și surprinsă, dar mă bucur. J

Pe de alta parte, știu sigur că am prieteni buni care nu cred că au accesat blogul de 5 ori în viața lor. Nu-i bai!