duminică, 28 septembrie 2014

Degustare de vin la inaltime

Joi după-masă primesc un telefon.

-          Fată, ce faci sâmbătă?

Orice conversație care începe așa nu poate anunța decât că....sâmbătă e rost de ceva. Și așa a și fost. Chiar dacă am un plan, care, desigur, nu e foarte important sau nu a fost deja promis altcuiva, fac în așa fel încât să nu ratez invitația. Știind de la cine vine și pentru ce este, chiar nu-mi doream sub nici o formă să ratez.

Așadar, sâmbătă dimineata, pe o vreme destul de rece (eu fiind nu foarte îmbrăcată...), ne-am îmbarcat cu voie bună, vreo 15 omuleți, direcția Recaș. Ce avea să fie aici....ei, asta da zi....

Cu toate că sunt consumatoare de vin, e chiar băutura mea preferată și Recașul e unul pe care îl consum cu precădere, nu le-am vizitat niciodată viile. Sunt doar la 25 de km de Timișoara, dar nu am pus piciorul niciodată la ei acasă. Asta până sâmbătă.

În mijlocul viilor, dar fix în mijlocul lor (domnul director chiar ne anunțase că  în față-spate-stânga-dreapa se întind de fiecare parte 3 km de vie) ne aștepta o treabă foarte interesantă și unică în partea de vest a României. O ditamai mașinăria, un stâlp care avea la bază o masă și scaune extrem de interesante. Am fost întâmpinați ca vipurile, pe covorul roșu și doi câte doi am fost invitați să pășim pe covor și să ne îndreptăm către macara. Aici, personalul responsabil ne-a instalat în scaune, ne-a legat bine, chiar au tras de noi să fie siguri că stăm bine și hop, sus cu noi. Nu un metru, doi așa, nici 10... ci vreo 40! În timp ce urcam, domnii ne povesteau despre mașinăria respectivă, Dinner in the Sky îi zice, cum că doar o singură persoană pe țară o poate avea, că România a fost a 30-a țară din lume care a achiziționat minunăția care s-a născut la Bruxelles și cea mai recentă e Mexic. Cum urcam noi așa și începusem să ne obișnuim cu senzația, peisajul era absolut încântător: viile se descopereau minunat, iar gândul meu era ah, ce fain e cu voi la mine în pahar...




foto: Radu Badoiu

cu Roxana foto: Radu Badoiu

Ajunși sus, domnul director al Cramelor Recaș ne-a povestit care e scopul acestei invitații, nu înainte de a ne explica ce fac ei la Recaș și cum dau vinul acela foarte bun. Tot evenimentul a purtat numele de Brunch in the Sky, unic, după cum am spus la început în partea de vest a țării.

Am avut onoarea de a mă număra printre puținii oameni, un grup de vreo 20, care au gustat pentru prima dată noul vin de Recaș: Ambrozy. Un vin alb dulce, desert, de lux, după cum bine s-a specificat. O aromă atât de bună încât și acum îi simt savoarea (v-am spus că sunt fan vin). Somelierul Cramelor Recaș ne-a povestit cu multă pasiune despre vin, despre cum trebuie aerisit în pahar, mirosit și sorbit cu plăcere. Eram furată de peisaj, de povești, de vin, de mâncare.
Când s-a terminat și vinul am coborât și noi încet pe pământ, deși știu sigur că am mai fi stat cu toții acolo, la vin, la povești, la bine.

În drum spre casă, am dat iama-n vii și am furat câteva bucăți de struguri.




Mulțumesc PRbeta si Cramelor Recaș pentru invitatie!



vineri, 26 septembrie 2014

Trenule, du-te, du-teeeee

În drumul meu spre job trec peste 3 linii de cale ferată. Două cu baieră, deci nu opresc decât atunci când se lasă baieră și una la care am stop. Deci opresc. Aici trece foarte greu trenul, în 2 ani si 2 luni l-am văzut o singură dată, dimineața tare devreme.

Treaba cu trenurile e una extrem de frustantă, pentru mine cel puțin.

În timpul masterului, făceam naveta Arad-Timișoara. Plecam în fiecare vineri și mă întorceam duminica. Mereu cu personalul sau regio sau ce denumiri se mai dau acum. Asta trebuie să faceți, să schimați denumirea, nu trenurile. În fine, și cum mergeam eu așa, vreo oră jumate 60 de km, vedeam de toate: oameni eleganți, nespălați, copii, fețe vesele, oameni triști. De obicei citeam, că ce altceva să fac atâta amar de vreme. Încercam, pe cât posibil, să stau singură în vagon să am liniște. Asta până într-o zi când pe la piciorele-mi trecu una bucată șoricel, extrem de scârbos (blleeeaahhh) și extrem nelalocul lui. Ce faci, nene, în compartiment?? Atât de jegoase sunt trenurile de la noi. Atât de jegoase. Nu intru in discuții cu toaleta, știți cu toții. Bine, ar spune unii, e personal, ce vrei? Păi sincer, vreau condiții, dar bănuiesc că asta e greu de cerut. Sigur sunt și trenuri de alea jmechere, care se mișcă mai repede, dar pentru care dai salariul pe 2 săptămâni. Nu mai zic nimic de cum arată gările...

În vară am fost în Belgia. Ne-am plimbat mult cu mașina. În ultima zi, soțul fetei nu a putut să ne ducă la Bruxelles așa că am luat copiii, i-am trântit (cu grijă) în cărucioare și ne-am urcat în tren. Personal, da? Nene, ca săgeata noastră. Fără nici un pic de exagerare. Curat, scaune moderne, controlor care spune Bon Jour, madame, nu sictirit și pițigăiat Biletele la control, vă rog, asta în caz că nu se grăbește și omite să spună acel vă rog. Trenul ( personal, da?) avea afișaj electronic, adică să știe tot omul unde e și ce stație urmează, să se poată pregăti să coboare. Noi cred ca doar la cel mai jmecher tren avem așa ceva. În rest, descurcă-te. Fă-ți lista cu stațiile de acasă și descurcă-te unde să te dai jos și de când să te pregătești.

De fiecare dată când prind barieră mă gândesc la această comparație. Și e frustrant și mă gândesc că probabil și copiii mei vor merge cu personalul ăsta infect, cu companie animală în vagon, cu miros de urină și țigări.
foto: http://splitshire.com/


2014. Trenurile astea încă circulă.

joi, 25 septembrie 2014

Cea mai frumoasă zi

Cam așa aș putea spune că a fost ieri la concertul domnului Alexandru Andrieș la Filarmonică. M-am dus, sincer, fără nici un fel de așteptare, ascultasem o singură melodie de-a lui Andrieș pe care cred că o știe și o place toată lumea Cea mai frumoasă zi. Altceva habar nu aveam, deci m-am dus relaxată, odihnită, cu dorința de a fi surpinsă.

Și am fost. Plăcut. Am ajuns repede, cu vreo jumătate de oră înainte și în fața Filarmonicii erau câteva persoane. Era frig bine pentru septembrie. Nu a trecut mult și deja holul era plin, lumea stătea la coadă să intre la concert și la căldură. Am intrat în sală printre ultimii, m-am urcat sus, aveam o priveliște frumoasă și vedeam minunat sala, scena, instrumentele. A fost multă lume, nesperat de multă, seamă că se ascultă Andrieș, că lumea îl place și e nerăbdătoare să îl vadă și să-l asculte live. Concertul a fost tare plăcut, suav și delicat, m-am relaxat de minune și stăteam cu ochii închiși, visând așa la te miri ce. Mai puneam un status din când în când, bată-le vina de rețele sociale.

Ce mi-a plăcut cel mai mult, exceptând muzica și artiștii de pe scenă a fost simțul umorului extrem de bine dezvoltat și de plăcut al domnului Andrieș. Mi s-a părut foarte degajat, era parcă la o întâlnire cu prietenii și nu în sală plină la Filarmonică, a fost foarte dezinvolt, amuzant și delicat.

Concertul de aseară aș putea spune că a fost și o lecție pentru mine. Nu trebuie să-ți placă nespus de mult un artist, o piesă de teatru, un eveniment, important e să ai curajul să încerci, nu știi niciodată ce descoperi. Unde mai pui că m-am întâlnit cu prieteni dragi care să facă seară completă.

Felicitări PRbeta pentru organizarea evenimentului!

Foto: Flavius Neamciuc

duminică, 21 septembrie 2014

Amintiri din copilărie. Poveste adevărată, partea a II-a

Am luat-o pe jos. Exact, fix așa, pe jos. 7 km cu rucsace grele grele în spate, copii vai de noi, habarniști dar cu dorințe mari și gândul că putem. Și așa, am luat drumul fericirii pe jos, întrebând sătenii încotro să o luăm. Băbuțele îmbrăcate în portul tradițional de la sat se minunau de noi cum mergem pe jos și ce a fost în capul nostru, erau amabile de zici că toți eram nepoții lor.

Mergeam agale, cheful ne pierise complet, opream din loc în loc să bem apă sau suc, să mai mutăm doi cartofi la băieți în rucsac, ne mai certam, de-astea de copii. Mașini treceau greu, dar nici nu ne gândeam să luăm vreuna că doar noi suntem o echipă de fotbal iar mașina săraca are 5 locuri. Cumva, Doamne cât noroc pe noi, copii cuminți și amărâți, pe lângă noi a trecut o Dacia albă papuc, cu 2 locuri în față și descoperită în spate. Un ditamai zâmbetul pe fața noastră când am văzut că oprește și un nene fain ne zice:

  •           Apăi unde mereți, mă prunci?
  •           La Cladova, domnu, la Cladova.
  •           Hai sus, vă duc până la Arăneag.

Super entuziasmați am trântit ghiozdanele grele în mașină, ne-am urcat toți în spate și mergeam extrem de fericiți către destinația mult dorită. Vântul ne bătea părul în toate părțile, eram în decapotabilă, doar.

La Arăneag ne dăm jos. Am făcut chetă fiecare, 1 leu, 10.000 pe vremea aia, i-am oferit cu multă mulțumire și recunoștință șoferului care și-a continuat drumul. Ne-a lăsat în fața birtului din sat. Am intrat, am completat proviziile pe care le consumasem pe drum și afară ne abordează o super simpatică băbuță. Ne întrebă unde mergem, iar noi, smeriți, îi spunem toată, toată povestea.

Și aici minunea!

Super băbuța nici gând să ne lase să mergem 4 km pe jos, căci atât mai aveam. Se pune și strigă un nume, tare ciudă-mi-e că nu mai rețin, și strigă și strigă și vine un domn tânăr. Băbuța îi povestețe că amărâții aștia au venit de la Arad, vor să meargă la Cladova, au venit cu ocazia până aici și nu au cum să ajungă unde vor. Și ce credeți? Super băbuța ne organizează transport. Cu căruța trasă de cai! Băi, minunăție!!

Ne-am urcat în spate, caii trăgeau, noi râdeam ca bezmeticii, eram în culmea fericirii, ni se părea cel mai mișto moment trăit vreodată și am căzut de acord că e cea mai faină excursie ever. Ne-am descurcat și am ajuns, cu greu și peripeții la destinație. La Cladova. 

Când am ajuns la Cladova, ne-a lovit ideea.

Noi cu ce ne întoarcem înapoi la gară la Târnova??

Abia atunci am realizat cât de inconștienți suntem, că abia am ajuns aici și ne era aproape imposibil să ajungem la Târnova. Nu știam cu ce, nu știam să aproximăm distanța, deja ne vedeam rămași aici, fără telefoane și semnal și cu părinții cu gura pe noi, cu certuri și reproșuri.

Dar....v-am zis eu la început că suntem copii inteligenți și responsabili. Păi cu ce să ne întoarceam? Cu ce am venit! Și ne-am rugat toți de domnul cu căruța să ajute 12 copii vai de ei, să vină următoarea zi, duminica, în ziua lui liberă, cu căruța (că unde mama naibii să încăpem atâția) să ne ia de la Cladova, să ne ducă la Târnova. 7 km cu căruța trasă de cai. Și ce credeți? Omul acceptă. Om simplu, de la țară, plimbă 12 derbedei vai mama lor de inconștienți. Și vine următoarea zi după noi, la ora 13 cum stabiliserăm, ne-a pus paie și iarbă în căruță să fie moale. Noi i-am făcut mici și i-am dat ultimii noștri bani și i-am mulțimit pentru bunătatea lui tot drumul. Nici vorbă să ne ia banii, a luat doar micii, că i-am făcut pentru el și nu e bine să arunci mâncare, zicea.

Nu mai știu nimic de băbuța aceea, nici de șoferul mașinii, nici de domnul cu trăsura. Sper doar că au avut și au viață ușoară și frumoasă, cu sănătate și bucurie.


Au trecut mulți ani de atunci, mai bine de 10, dar țin minte excursia asta ca și cum ar fi fost ieri. Și o spun și acum, cu mâna pe inimă: tare frumos a fost!

joi, 18 septembrie 2014

Amintiri din copilărie. Poveste adevărată

Când era eu mică În primul an de liceu, cred (pf, cum trece timpul), am hotărât noi că suntem suficient de mari și responsabili și știutori în toate și suntem perfect capabili să plecăm un weekend într-o drumeție singuri. Fără prof, fără dirig, fără părinți, noi așa, de capul nostru.

În Arad de unde sunt, sau mai bine zis unde s-au mutat ai mei când aveam eu 5 ani, deci fără drept la comentarii, e o zonă destul de cunoscută pentru tineri. Îi zice Căsoaia și nu e la distanță mare de Arad, vreo 50-60 de km așa. Am făcut lista, ne-am strâns vreo 12-15, am sunat la o tanti care avea căbănuță și am închiriat, ne-am asigurat că avem grătar și disc, doar suntem mari și ne facem singuri focul și prăjim cartofi și facem aripioare și grătare, cu sos de mujdei cu tot. Luasem carne, cartofi, condimente, apă, sucuri, băutură, tacâmuri, pahare, băi, luasem o grămadă, căram fiecare un rucsac în spate de abia ne urneam din loc. Dar...plecăm singuri în excursie. Ne facem singuri mâncare și nu auzim predici de la părinți.

Ne-am interesat la gară de tren și într-o sâmbătă, la fucking 5 in the morning  eram pe peron să luăm trenul. Știam că trebuie să coborâm la Târnova și de acolo să o luăm către Căsoaia.

-          Cât avem, mă, până la Căsoaia din gară?
-          Nu știu, mă, nu mult, e aici aproape, imediat.
........

Așa credeam noi. Well...cât se poate de eronat. Din gară și până unde trebuia să ajungem aveam cam 7 km așa...lejer. Țineți seama vă rog că la vremea respectivă foarte puțini dintre noi aveam calculator acasă, internetul era doar la orele de info, iar telefoane deștepte nu aveam nici care. Habar nu aveam încotro să o luăm, am mers complet în întuneric încă de acasă, fără net și adresă, fără să avem habar de ceva. Mă mir și acum cum de ne-au lăsat părinții...

Probabil la insistențele noastre că suntem maturi și responsabili...

Primul gând în gară a fost să ne întoarcem înapoi la Arad. Eram copleșiți de cei 7 km pe care îi mai aveam de făcut și nu știam cum...Partea proastă a fost că aveam tren abia foarte, foarte târziu. Deci varianta a picat imediat.
Ce-am făcut?


To be continued...

luni, 15 septembrie 2014

Cum să mergi la festival singur?

Uite-așa, foarte bine! Caz concret: eu.

La Plai m-am dus fară gașcă. De obicei nu prea merg niciunde singură că noa, nu-i așa fain, n-ai  cu cine să schimbi o vorbă, să lauzi, să critici, să de-astea. La Plai în schimb am experimentat 3 zile de festival 2 zile de festival by myself, singura cum ar veni...

Sâmbătă: la ora 16 eu eram deja în Muzeu.  Vremea era bună de stat afară, am dat o tură să văd treburile de prin zonă, după care am luat în primire o bancă și m-am pus pe citit. Tomata îmi recomandase o carte și a fost momentul ideal să o descopăr. Și tare mi-a plăcut. La ora 18 am luat-o către scena II la concert Țapinarii. Bine, dacă nu începea ploaia, posibil să nu fi ajuns, dar așa, obligată de ploaie, m-am bucurat de un concert care nu era în planul meu pe ziua respectivă.  Aici m-am întâlnit cu Nico, i-am arătat cartea, a luat-o în primire și dusă a fost la chill, să citească. Ne-am reîntâlnit la lăsatul serii și începutul ploii.

Duminică: tot în jur de 16 am ajuns la Muzeu. Am reluat traseul de vineri, cu oprire pentru citire în față la Casa Filmelor. Aici s-a petrecut cel mai frumos și neașteptat moment din festival. Stând eu așa pe bancă și citind, a trecut un domn pe lângă mine, s-a oprit și mi-a întins o carte.

Poftiți, e pentru dvs.

Până să mă dezmeticesc din uimire și din implicarea mea în carte, omul plecase. Am apucat să strig un mulțumesc, s-a întors și i-am zâmbit. Frumoasă surpriză! J

Seara am ascultat printre picuri de ploaie ultimii artiști din festival, nu înainte de a sta la o poveste mică, dar frumoasă cu bloggerii veniți de peste tot din țară să asiste la frumosul Festival Plai.


Plai frumos, ne revedem în 2015!

Așa cum am spus în postarea de dinainte, am ratat Plaiul în fiecare an. În fiecare din cei 8. Anul acesta, însă, m-am încăpățânat că orice ar fi, dar orice ar fi, nu mai fac greșeala.  Și m-am ținut de cuvânt.


Vineri  am fugit cât  se poate de repede de la muncă. Să nu înțelegeți greșit, îmi place tare ce fac, dar era vorba de Plai și am vrut să ajung repede, să prind loc bun și să intru în atmosferă înainte să înceapă vânzoleala. Chiar din primele ore de Plai, m-am simțit minunat. Am revăzut prieteni cu care nu mai schimbasem o vorbă de luni bune, prieteni din Timișoara pe care îi vâd mai mult la evenimente și oameni noi, extrem de faini și simpatici. Aș spune că asta a fost cea mai frumoasă experiență de la #traiescPLAI: oamenii. Alexandra mi-a făcut un foarte frumos cadou și anume:
tricou pe care mi l-am dorit de când l-am văzut prima oară. Și l-am primit la Plai. Foarte mulțumesc, o să-l port cu bucurie și mândrie peste tot.

Weekendul care a trecut am trăit mai mult în Muzeul Satului, vremea a fost minunată în timpul zilei, am avut timp să citesc în aer liber, să mă bucur de numeroasele ateliere și activități pe care organizatorii le-au oferit anul acesta participanților și desigur, nu în ultimul rând de muzica bună. L-am așteptat cu interes pe Tito Paris și nu m-a dezamăgit.

Am trăit un Plai frumos, tare frumos și vă spun de acum, în 2015 tot acolo mă găsiți!

luni, 8 septembrie 2014

Hai la Plai!

În acest weekend avem la Timișoara mult cunoscutul și așteptatul Festival Plai. Nu cred să fie tânăr în Timișoara care să nu fi auzit de Plai, cum nu cred să fie amator de festivaluri în România și să nu știe de Plai. Așadar, norocul timișorenilor e că minunăția asta se întâmplă în orașul nostru.

Ediția din acest an e a 9-a și, cu foarte mare rușine spun că nu am participat nici măcar o dată. Motive aș avea o gramadă, dar atunci când chiar vrei ceva, faci să se poată. Și anul acesta intenționez foarte serios să nu ratez. Și m-am ambiționat foarte tare după ediția de anul trecut. Văd eu pe pagina lor că participă Zaz. Auzi, Zaz, cine o fi și asta...? Și mă pun să ascult. De la prima melodie am devenit fan Zaz și îmi place de mor și în ziua de azi. Am ratat-o anul trecut, o să-mi pară rău de fiecare dată când aud cuvântul PLAI!

Anul acesta, line up-ul se anunță bun. Pentru mine e cât se poate de necunoscut, dar din ce am apucat să ascult, nu sună deloc rău. Așa că, dacă nu aveți plan pentru acest sfârșit de săptămână zic să vă faceți și să veniți la Plai!



Foto: Facebook PLAI  Festival

joi, 4 septembrie 2014

Concert Alexandru Andrieș. La Timișoara

La începutul anului, de Dragobete așa (sper să nu mă înșel), am fost la un prea frumos concert Nicu Alifantis și a lui trupă la fel de frumoasă, Mozaic. A fost un concert de promovare a ultimului album denumit chiar Mozaic, dar nu numai. S-au cântat și piese vechi, renumite și extrem de pe sufletul meu.

Acum, la luni distanță, mă pregătesc să merg la un alt concert, cam pe același gen, în aceeași locație: Filarmonica Banatul din Timișoara. Și de această dată, ca în cazul concertului Alifantis, ”vinovate” sunt fetele de la PRbeta, sau, ca să spun și eu cum a spus Alifantis de vreo 5 ori în timpul concertului ”doamnele de la PRbeta”.

Așadar, pe 24 septembrie, cu începere de la ora 20, la Filarmonica din Timișoara, concert de zile mari Alexandru Andrieș și ai săi invitați. Merg cu drag și curiozitate întrucât domnul Andrieș nu e în lista mea de preferințe. Poate o schimb.

 afis concert


Să ne vedem cu bine la concert! Miercuri, da?

sursa foto: prbeta.ro