joi, 30 octombrie 2014

Ziua dinainte de Halloween

Cred că e azi, nu le am niciodată cu sărbătorile americane.

De ceva timp, îmi merge prost. Nu mi s-a întâmplat nimic foarte grav și foarte concret, dar, cumulate, adunate, au venit toate la sfârșit de octombrie. Winter is coming, ar zice Ned Stark.

Acuma nu vă dau tot din casă că nu-i frumos și parcă-i prea mult să aștern tot aici ca-n jurnal, dar credeam că faptul că aproape m-a călcat mașina pe trecerea de pietoni în timp ce mergeam la teatru e cel mai rău lucru din zi. N-a fost...

Acum am ajuns acasă, thank God for Tequila!


Lipsește doar prietena J

Da, tequila e băutura mea preferata. Urmează vinul alb. 

Foto: www.vindelgeblog.com

miercuri, 29 octombrie 2014

Unde-s, măh, desenele de altădată?

Când eram eu mică, ce să fac altceva decât prostii și uitat de desene animate. Și aș fi putut sta o zi întregă cu ochii beliți la Dexter, Tom și Jerry, Cow and Chicken, ștrumfi, looney tunes, coyote ugly, și muuuulte altele. 

Acum și copii din ziua de azi ce să facă și ei…prostii și uitat la desene. Dacă prostiile probabil că se asemănă cu cele pe care le făceam eu acum 20 de ani (lol…), ei, desenele sunt complet diferite și extrem de urâte dacă mă întrebați pe mine. Cum am verișori mult mai mici decât mine m-am mai uitat cu ei la diferile posturi tv pentru copii, unde, zic ei, se dau desene animate. Nu pot să pricep ce înțeleg copiii când se uită la așa ceva, sunt tot felul de personaje ciudate, urâte, cu limbaj vulgar. M-am chinuit să mă uit și dacă vrea cineva să mă pedepsească asta tre să faceți: să mă obligați să mă uit la monstruozitățile care li se servesc acum copiilor. Chiar am o mătusă care le-a blocat copiilor accesul la un anumit canal tv pentru că erau incredibil de dure, vulgare și urâte ”desenele”. 

Ziceți voi ce vreți, dar sigur nu mergem în direcția bună...

luni, 27 octombrie 2014

Care-i treaba cu antrenorii pe teren?

De câțiva ani, s-a introdus în tenis o nouă chestie extrem de tâmpită dacă mă întrebați pe mine,  și anume, antrenorul poate să pătrundă în teren și să dea sfaturi jucătorilor. Mie personal mi se pare cât se poate de cretină această posibilitate, în fond, acum 10 ani nu exista așa ceva și jucătorul ăla era capabil să câștige meciuri și fără ca antrenorul să dea buzna peste el în teren. Unde mai pui că arată extrem de neprofesionist. Ai greșit niște mingi, nu îți iese jocul și habar nu ai cum să o bați pe aia din fața ta, mi se pare just ca în loc să-ți pui mintea la contribuție și să câștigi pe propriile idei, să chemi antrenorul să-ți dicteze. Not! Asta e ca cearta din parc între doi copii de 5 ani și unul e plângăcios și neputincios și o sună pe mama. Sigur, poți să ai un blocaj și să nu poți să gândești limpede, dar până la urmă, tenisul se joacă între tine și celălalt jucător, iar această posibilitate a antrenorului în teren mi se pare cel mai cretin lucru din tenis, ever! Și nu o să apreciez niciodată jucătoarea care-și cheamă mămica să o ajute să-i dea peste bot colegului de 5 ani care zice că-i stă nașpa părul.

În semifinala Williams- Wozniacki, Wozniacki a servit la 5-4 în decisiv pentru a  câștiga meciul. Înainte să pună mâna pe rachetă, l-a chemat pe tăticul antrenor în teren, i-a zis ăla draci de-amiză și...a pierdut. Gameul, setul, meciul. Serena a jucat singură.

Astăzi, la conferința de presă a Simonei Halep, la întoarcerea în țară după turneul de la Singapore, o întrebă unul că de ce nu și-a chemat anternorul pe teren după primul set. Răspunsul m-a făcut să-mi placă și mai mult de ea: pentru că eu joc pe teren, nu antrenorul, deciziile le iau eu, iar eu nu sunt pro antrenor pe teren.


Din nou, e cel mai cretin lucru din istoria tenisului. Orice jucătoare care cheamă ajutoare pe teren ar trebui să se întoarcă la antrenamente și să învețe tenis. 

miercuri, 22 octombrie 2014

Tare mi-e că mă calcă mașina

Să vă povestesc. S-a mutat o prietenă lângă mine și până acum am fost la ea de două ori: o dată la tradiționala vizită de casă nouă și  o dată să iau un pachet. Și este o experiență extrem de riscantă și periculoasă să străbați cei...400 de metri care ne despart. Nu, nu sunt câini. Problema e că nu e nimic. Dar nimic, în afară de o amărâtă de șosea și aia îngustă.

Ziua 1: cobor din bloc, fac dreapta, merg frumos, normal 100 de metri. Civilizație cum s-ar zice. Ei, ajung în șosea, traversez (blocul e pe partea aialaltă) și caut trotuarul. Îl găsesc. Merg...50 de metri după care dau în bălării. Uăăăi, Doamne, ce-i aici? Trotuarul de la blocurile alb-albastre s-a terminat și, cum eu am treabă la blocurile alb-roșii...ghinion, că nincs trotuar. Am două variante: merg prin bălării, unde erau buruieni, desigur, posibil șoareci și alte vietăți extrem de scârboase, sau, merg pe șosea. Aleg varianta a 2-a și puținul drum pe care l-am parcurs, l-am parcurs gândindu-mă gata, ni acuma mă calcă mașina. Nu m-a călcat, evident, că altfel nu mai scriam.

Nene, păi cum mama naibii faceți blocuri jmechere, fără trotuar? Ăla cui l-ai lăsat? Ah, sau cei care locuiesc în zonă au mașină, deci nu se deplasează pe jos, iar ăștia de vin în vizită, nu contează cum ajung de la troleu la om acasă, nu?

Ziua 2: povestea s-a repetat, pentru că, desigur, nu a răsărit trotuarul în două zile. Și tot pe șoseaua îngustă am mers și la fel de mult m-am gândit că uii cum mor io călcată de mașină... și nu e că aș fi traversat neregulamentar, ci că n-am nenorocit de trotuar pe care să merg și io, ca pietonul.

Aaaa, v-am spus că e beznă, nu? Că nu e nici măcar 1 bec pe stradă să lumineze. UNU măcar...

marți, 21 octombrie 2014

Eu nu lucrez

Sigur ați auzit expresia aia cu ”dacă faci ce îți place nu va trebui să lucrezi o zi în viața ta”. Well....cred că sunt norocoasă pentru că pot spune, cu mâna pe inimă, că eu nu lucrez. Eu fac ce îmi place, în proporție de 80% și recunosc, sunt tare norocoasă. Îmi place să mă trezesc dimineața să o iau către serviciu, să fac lucruri interesante, singură și în echipă, să ne jucăm să facem lucruri frumoase pe placul majorității. Îmi place să mă prindă ora 19 la serviciu și îmi pare rău de fiecare dată când plec exact la ora 16.30. Mi  se pare foarte trist că nu am mai multe de făcut să plec acasă la lăsatul serii. Eu mă bucur de fiecare oră petrecută peste program, îmi place să lucrez seara de acasă, să urmăresc în weekend ce se întâmplă în online, nu îmi închid niciodată telefonul și sun mereu la apelurile ratate.


Eu nu lucrez. Eu mă joc. Cred cu tărie că lucrurile interesante, creative, frumoase, îndrăznețe se fac din joacă, din pasiune, din elan, din zâmbet, din devotament! 

luni, 20 octombrie 2014

18-19 octombrie 2014

Sâmbătă
-          Ora 10.30 – trezirea
-          Ora 11 - Mic dejun, cafea, ceai, aspirină
-          Ora 12 - Plecat cu Anamaria să-și cumpere pantofi
-          Ora 13 - Ceai, plimbare, belit ochii la magazine cu Anamaria și Anca
-          Ora 17 – zi de naștere la o mătusă
-          Ora 17.30-21 – mâncat foarte mult, băut ceai, mâncat medicamente
-          Ora 21.30 – văzut filme
-          Ora 00.30 – somn

Duminică
-          Ora 10 și puțin – trezirea
-          Ora 11 – mic dejun, cafea, ceai, aspirină și alte cele la colecția de medicamente
-          Între ora 11 și până la prânz mi-e greu să spun cu exactitate ce am făcut. Gata, știu, m-am uitat la Ultimate Cake Boss...sau ceva de genul, concursul ăla cu torturi. A se înțelege prăjituri.
-          Ora 13 – prânz (gătit de mine,da?)
-          Ora 13.30-18 – văzut filme
-          Ora 18.30 – mâncat chipsuri
-          Ora 19-23  - văzut filme

Doris, câti ani ai? 26 zici?

duminică, 19 octombrie 2014

Unde-s weekendurile de altădată?

Aud tot mai des prin gașca mea de prieteni că între marți și sâmbătă nu e nici o diferență. Zilele sunt la fel, muncă, acasă, treabă prin casă, iar în weekend, munca este înlocuită cu doar acasă. Alții sunt complet opuși de aceștia, în sensul că pentru ei, ziua de marți, ca ziua de sâmbătă și orice zi din săptămână e la fel, cu timp pentru toate, cu muncă, prieteni, casă, film, citit, dans, plimbări, escapade. Cumva, am impresia că mulți se încadrează, din păcate, în prima categorie, unde e mult mai confortabil, unde  e cald și bine și relaxant. Și de multe ori, când fără să realizez e luni dimineața, mă întreb cum naiba a trecut weekendul și ce am făcut? Weekend în care teroretic am scăpat de corvoada celor 8 ore de muncă, 8 ore pe care le avem în plus față de restul zilelor, două zile pline în care putem face absolut orice, dar, cumva, le trăim ca pe o zi banală și enervantă de luni.


Gândindu-mă la trecut, îmi dau seama că viața era trăită mult mai din plin. Acum ne-am puturoșit. Veșnica scuză este extrem de enervantul nu am timp, expresie pe care eu o urăsc și stăm confortabil în spatele acestui paravan numit timp. Eu am mai spus și revin curând cu o postare, timp avem căcălău, ce ne împiedică să le facem pe toate sunt prioritățile, ce vrem de fapt să facem.

Iar ăsta e unul din motivele pentru care toată viața îmi va fi dor facultate. Oare atunci cum aveam timp pentru tot? Să învățăm, să luăm examene, să le picăm, să le dăm iar, să stăm la cafele să ne cunoaștem, să ieșim, să ne îndrăgostim, să suferim, să plângem? Par așa de multe și totuși, le-am bifat cred, fiecare dintre noi, pe toate. 

sursa foto: loldamn.com

vineri, 17 octombrie 2014

La mulți ani, dragul meu Radio Fornetti!

Acum fix 2 ani inauguram o nebunie, ceva ce nici unul dintre noi habar nu avea la ce va duce, ce să facă, cum să facă. Știam doar atât: că pe 17 octombrie 2012 dăm naștere unui proiect unic în România: un radio de companie.

Așa cum probabil bine se știe, ideea aceasta îndrăzneață și neînțeleasă de noi la vremea respectivă i-a aparținut regretatului Zoltan Panczel, omul căruia îi datorez mare parte din ce sunt acum, director general Fornetti România la vremea respectivă.

Nu am înțeles la ce ne trebuie radio, cum ne descurcăm, noi nefiind oameni de radio și în afară de Mandero, nimeni nu pusese piciorul într-un studio. Totuși, am îmbrățișat ideea, și pe cum ne apucam de proiect, cum vedeam că dă roade, că prinde contur, că da, într-adevăr, putem, elanul nostru de muncă era tot mai mare și așteptam cu nerăbdare să începem. Când mi s-a spuns: Fata mea, o să faci emisiune, am zis clar că a înnebunit și că io nu fac așa ceva, că vocea mea e groasă, că mă bâlbăi, că nu știu ce să spun și că noa, nu, io nu vreau. Evident că am făcut, și nu una, ci două pe săptămână, luni si joi împreună cu colegul Gabi V, director de departament în cadrul companiei, o bună prietenă a mea și a companiei totodată, Simona, avea emisiunea de călătorii, cea mai longevivă de altfel din programul nostru, iar Alina ne povestea de chestiunile juridice care țin de franciza și alte treburi delicate și necunoscute.

Sigur, mai are momente în care nu funcționează, în care sunetul nu e tocmai ideal, când se mai blochează, când mai cade. Suntem încă mici în ceea ce privește radioul și rugăm doar înțelegere. Promitem să ne străduim mai tare!

Radio Fornetti împlinește astăzi doi ani și sunt tare mândră de el! De Mandero care zi de zi face emisiuni cu drag și devotament, de colegii care ne încurajează, de cei care nu ne încurajează pentru că ne fac să muncim mai mult să ne încurajeze și ei, IT-ul că ne ajută în momentele grele, de șefi că ne lasă nebunia încă în brațe, de prietenii care ne susțin și, desgur, de ascultători fără de care ar fi inutilă toată treaba asta!


Îți mulțumesc, dragă Radio Fornetti și îți doresc viață lungă și ascultători mulți! J


joi, 16 octombrie 2014

Când mașina chiar nu te iubește!

În urmă cu 1 an, trebuia să ajung la aeroport să ridic un omuleț. Omuleț prieten. Pe drum, m-am oprit la o benzinărie să pun combustibil să fie treaba treabă. Pun benzină, plătesc, urc în mașină, pornesc. Pornesc. Nunu....nu vrea. Mai încerc odată și învârt din nou cheia în contact. Nimic. Vine băiatul de la stație:

-          - Hai să te împing că sunt mașini în spate.

Pffff....ce frast se întâmplă? Mno, cumva, sexy bolidul meu pornește. La semafor moare din nou. Uaaiii Doamne....ce mă fac? Una bucată copil al străzii cerșea. Cobor geamul și strig:

-        -   Băiatu, hai împinge-mă puțin să am avânt că s-a stricat minunăția.

Nu prea a fost încântat, dar, gândindu-se că primește ceva, omul împinge. Eu, fata serioasă și de cuvânt, iau geanta să dau să achit. Când mă uit, numa bancnote de 10 lei. Amice, iarta-mă, n-am nimic la mine. Și plec. Omul mi-a aruncat toate înjurăturile posibile și gesticula nevoie mare. Blestemele s-au prins că la următorul semafor moare iar. Gata, sun băieții de la lucru. Băieții, oameni faini, vin repede și dau să mă ajute. Evident, a dracu treabă, când au venit, a pornit nenorocita din prima.

-         -  Mă, io nu-s nebună, mașina asta nu merge.

S-au uitat lung la mine, au oprit motorul, l-au stins, iar l-au pornit, iar l-au stins, l-au pornit, hopaaa....nu pornește. Ieeeiii m-am gândit, vedeți, vedeți, nu-i bună!!!
O repară, dau să plec. Ajung în fața casei, bam. Moare. Îi sun iar.

End of story one!

Marți, am avut treabă în oraș cu niște oameni faini. După ce m-am văzut cu Ovi și Oana, dau să plec acasă. Eu da, dar mașina nu e de acord. Nimic. Hai te rog, hai, pornește, să plecăm, uite că-i 7 și se întunecă. Nimic. Am sunat colegul să îi povestesc. Cred că s-a speriat că a pornit. Ajung acasă, parchez. Opresc motorul, o las puțin, dau să pornesc iar. Nimic.

-         -  Alo, auzi, hai te rog mâine după mine, nu vrea mă mașina asta să pornească.

End of story 2

Între acestea, a mai fost o dată când am dat să plec de la lucru și mașina s-a gândit că am stat prea puțin și nu se dădea urnită din loc. A trebuit să vină un băiat bun să-i schimbe bateria. Nuuuu, nu am lăsat farurile aprinse.

Într-o dimineață dau să plec din garaj, pff, zici că avem o tonă pe ea, așa se mișca. Cobor, mă uit la roți....una a abandonat.

-    - Alo, omu, am pană!

miercuri, 15 octombrie 2014

La ce e bun blogul ăsta?

La nimic, ar spune unii. Acuma vă spun eu în mare despre ce e el, că nu găsiți multe filozofii și date științifice. Mă, eu cred că blogul ăsta e bun că-mi bâzâie telefonul.  Fie de la vreun comentariu (mai greu, dar le socotim), fie de la un telefon primit ba de la un prieten, ba de la cine nu te aștepți că te citește. Gen:

Ce ai fată, ai răcit?

Sau

Ce ai pățit, tu? atunci când am postări mai…supărate.

Sau, te întâlnești cu lume și te întreabă hei, cum a fost la…Severin? Iar eu rămân uimită secunde bune Băh da de unde știe unde am fost….până îmi pică fisa. Și mă bucur, noa, puțin stânjenită și surprinsă, dar mă bucur. J


Pe de alta parte, știu sigur că am prieteni buni care nu cred că au accesat blogul de 5 ori în viața lor. Nu-i bai!

marți, 14 octombrie 2014

Go away, răceală!

UPDATE: E sigur răceală. Și e rea. Nasoală. Nesimțită. S-a lăsat cu febră, cu nas înfundat, sunt bună de anunțat care tren la ce linie vine. Go away, răceală! Go away!

 Am ajuns să scriu și eu acest cuvânt după foooaarte mult timp. Bine, nu știu sigur dacă e răceală, dar e o nenorocită de chestie care mă sâcâie și mă enervează. Da rău.

Azi dimineață m-am trezit ca tot omul normal. Nene, ce vorbești, că mă durea gâtul de parcă am urlat/cântat/strigat/etc etc toată noaptea. Când colo eu, fată cuminte, la ora 22.20 eram deja în pat. Deci chiar nu-mi explic durerea aia nasoală și sâcâitoare, ideea e că există și nu pleacă.


Bag seamă că tequila de pe masa va fi înlocuită diseară cu ceai, miere, lămâie...

City break la Severin

După nuntă am mai rămas câteva ore în Severin. Nu am fost beată, deci nu mi-a fost capul greu dimineața. Sau mă rog, prânz. Că dacă te trezești la ora 12 fix e cam prânz. Aveam puțin timp liber până la nunta 2 ( nu știu cum se numește, noi i-am zis nunta 2, adică tot nunta de ieri, dar ținută la alt restaurant și cu mai puțină lume) așa că am zis să vizităm orașul.

Ce-i de văzut în Severin? Dunărea, nene. Deci, direcția Dunăre. La ora 12 era un soare fain la Severin, călduț, numa bun să ne trezească.  Am văzut și podul lui Traian, după care am rămas în pană de idei. Am sunat mireasa și ne-a trimis în centru pe strada pietonală numită Crișan. Foarte drăguț! O zonă aerisită, largă, cu multă verdeață, având în depărtare, în mijlocul ei un turn. Aici, până în vârf, pe vreo 3 etaje se găseau opere de artă, picturi, sculpturi și tot felul. Domnul de la intrare ne-a zis că e înalt ca un bloc de 10 etaje. Noi am urcat scările, deși era și lift. De sus, orașul se vedea și mai frumos decât jos.






2 ore. Atât am reușit să bat Severinul, dar cât am văzut mi-a plăcut și vreau să mă reîntorc. 

luni, 13 octombrie 2014

Bitch a mea e doamnă!

Sâmbătă am fost la prima nuntă de prieten apropiat, vechi, bun și pe viață (sper!). Am fost la nunți de rude, la cunoștințe, colegi, dar Ionela e prima din gașca de prieteni care s-a măritat. Ar mai fi Sofia acum vreo 4 ani, dar a fost doar cununie, deci nu aș trece-o la categoria nuntă.

Așadar, prima nuntă a unui prieten și Doamne bine a fost!

Pentru început, să lămurim apelativul bitch. Pe fata asta, Ionela, o cunosc de 7 ani și e tare faină. Nu știu cum, cred ca o emisiune de la televizor e de vină, am început să ne spunem una alteia bitch. Și așa ne știu toți din gașcă. Nimeni nu mă întreabă Ce face Ionela? Ci întrebă de bitch. Așa o știu și părinții mei!

Bun, nunta deci. 
Ne-am pornit din Timișoara pe la ora 13. Ne-am oprit puțin pe drum să ne întindem picioarele. La biserică era la ora 17 și tare ne-am dorit să ajungem, măcar când zice popa amin dacă nu mai repede. Știam că Ionela nu stă în Drobeta Turnu Severin, ci undeva lângă. Când am intrat în Gura Văii, mă aud strigând din spate: Aici, aici stă bitch! Nu după mult timp,  pune șoferul o frână brsucă. Undeva, sus pe deal, multe mașini. Asta tre să fie casa lui bitch!

Am parcat, ne-am dat jos din mașină și am intrat în curte. Era nuntă ce-i drept, rămâne doar să vedem dacă am nimenit nunta buna. Și da, în horă, frumoasă, într-o rochie superbă, cu părul împletit și prins în coc, dansa a  mea mireasă frumoasă. Când ne-a văzut, a venit într-un suflet la noi și ne-a strâns cu drag în brațe. Mie nu îmi venea să cred, bitch a mea mireasă! M-am bucurat tare mult! Acuma, îmbrăcămintea noastră era oricum, numai potrivită nu. Oamenii erau gătiți de nuntă, aranjați, doamne coafate și machiate, noi...3 deștepți în blugi și teniși. Ne-a cam fost rușine așa un pic...

După ce am nimerit din pură întâmplare nuntă, am mers repede la hotel, ne-am schimbat în haine de nuntă și am fost să ne vedem prietena la biserica. Am ajuns când a zis popa amin, dar am ajuns! Am făcut poze, ne-am dus la magazin să ne luam șireturi (nu întrebați) și la 19 am fost la sală!
Aici, m-a întâmpinat o domnișoara. Zic: Bociort. Ea caută, caută, zice: Nu ești pe listă! Asta da, m-am gândit, chiar eu nu-s pe listă. Vine mireasa:

-          Hai bitch să te conduc!
-          Stai fată că nu sunt pe listă...
-          Ba da ești, uite aici, masa 2

Vă dați seama că nu scria nici Bociort pe listă, nici Doris....era trecut negru pe alb, mare: bitch! Au Doamne....

Ne-a dus la masă, ne-am făcut un selfie, am închinat pentru miri și nu-mi puteam lua ochii de la ea. În fond, înțelegeți-mă, e prima din trupă care se mărită.


Ce a urmat: well....mâncare foarte, foarte gustoasă, un vin alb demisec excelent (știe fata ce-mi place), muzica buna rau de tot, dansat oltenește pentru prima dată în viață (sper sa nu vadă nimeni videoul de la nuntă...) și foarte mută veselie! Felicitări, draga mea, ți-a ieșit impecabil nunta!




Ar mai fi ceva important de menționat: oltenii nu servesc supă/ciorbă la nuntă și nici bere. 

vineri, 10 octombrie 2014

Nuntă oltenească

În caz că interesează pe cineva, mă pregătesc de nuntă. Mă duc la precina mea, olteancă înrăită, cu gură mare și suflet pe măsură, care-și ia oltean, băiat bun și înțelegător.

Va fi o experiență interesantă, prima nuntă în Oltenia la care particip, cu foarte puțin cunoscuți. Ceea ce trebuia să fie o reuniune a fetelor de la facultate, s-a dovedit un fail pentru că parte din fete sunt plecate din țară, altă parte nu poate ajunge. Recunosc că îmi e frică dintr-un motiv foarte simplu: muzica! Nene, ce mă fac că nu știu să joc?! Abia reușesc să mă învârt doi cu doi, pe celebrele melodii bănățene, dansul oltenesc e complicat, cu coregrafie la picioare, cu știință, nu e așa pentru toată lumea.


Mai am fix 24 de ore până la nuntă și în loc să iau lecții de dans, stau în pijamale și scriu pe blog.

joi, 9 octombrie 2014

Lasă-mi noptile în pace!

Se dă poza:


Well, azi noapte am experimentat pe proprie piele. Pe la 10 și un pic așa m-a luat un somn mare de tot și nimic de la teve sau de pe interneți nu-mi capta atenția astfel încât să rezist. Măcar până la 11, ce naiba!

So, m-am culcat.  m-am pus să dorm. Și cine se uita pe pereți la 2 dimineața? Și cine murea de sete și nu mai avea apă? Același lucru și o oră mai târziu. M-am jucat pe telefon, m-am foit, iar m-am 
învârtit și pe urmă m-am gândit la mesajul din poza. Și am zis, nene, oricare ești, lasă-mă să dorm! După care am stat și m-am gândit și am zis că nu-i tocmai rău dacă e adevărat J


Și am așteptat să adorm. 

foto: pinterest.com

miercuri, 8 octombrie 2014

No one is too busy in this world

Ăsta începe să fie motto-ul meu!

foto: http://www.anonymousartofrevolution.com/

Postare despre nimic

Prin acest articol nu vreau de fapt sa spun nimic. Mi-am dat seama că a trecut mult timp de când nu am mai scris un rând aici și am decis că e cazul să iau măsuri. Și cum habar nu am ce să scriu, bat câmpii.

De fapt, dacă tot e să scriu ceva, să vă povestesc că azi dimineață am făcut pană. Da urâtă! Evident că nu am mișcat un deget (chiar, știți fete care și-au făcut singure pana?) și am așteptat niște băieți harnici, talentați și cuminți să mă ajute. Și m-au ajutat. Aș putea spune că ziua a început prost...

Pe urmă am avut niscavai treabă prin oraș. Măi, nu știu în alte țări cum e, dar la noi, la noi e ceva de speriat. Nene, dacă am putea face o tonă de hârtii pentru aproape același lucru, în aceeași instituție, well.... nu o să înțeleg niciodată treaba asta cu hârțogăraia, cu documente cu nemiluita, originale, copii, stat la cozi, fețe acre care parcă îți fac vreun favor că te servesc și nicidecum datoria.

Am ajuns, după mult timp, la Universitate și am realizat că oricât de mult am iubit perioada facultății, cu stat în cămin, cu mers la net la club (că nu avem calculator pe vremea aia), cu concerte improvizate de chitară pe palier, cu amenzi pentru gălăgie, cu aventuri, cu iubiri, cu prietenii legate, cu cafele băute la prima oră în barul universității, cu toate astea...nu aș mai repeta experiența. Atunci am iubit-o din tot sufletul, azi, aglomerația și  haosul nu m-au atras ca în anii trecuți. Bănuiesc că e o etapă pentru fiecare vârstă. Mă bucur că am trăit experiența la timp. J