luni, 30 iunie 2014

26+

Săptămâna trecută a fost ziua mea. Că la mine-i ca-n basme: 3 zile şi 3 nopţi. Că doar o dată în an e ziua mea şi e ocazia ideală să faci prostii, să bei puţin mai mult şi să faci glume deocheate că deh, e ziua ta, lumea nu se supără. Şi uite aşa, ziua mea a început joi şi s-a încheiat duminică şi dacă aş fi putut, aş mai fi ţinut-o în prieteni şi leneveală cel puţin juma de an.

În ultimii ani, ziua mea s-a petrecut în două moduri: fie departe de casă (mai mult sau mai puţin departe) şi sărbătorită în cerc extrem de restrâns, fie acasă, la iarbă verde cu trupa. Prin Trupă se înţelege prieteni. Anul ăsta a fost să fie cu trupa şi nu că nu aş fi vrut să plec departe, într-o frumoasă excursie (Veneţia, de exemplu), ci pentru că dorul de prieteni a fost mai mare decât dorul de ducă. Anul ăsta ieşirile cu prietenii au fost parcă mai puţine şi devin, din păcate, din ce în ce mai puţine. Aşa că mi s-a părut ocazia perfectă de a-i strânge şi de a petrece timp împreună. Că bere mai refuză lumea, da chefuri mai rar.

Prieteni buni, prieteni, amici, am destui. Unii au venit, unii nu au putut. La anu o fi iar ziua mea: rămâne să vedem: home or away...:)


Aici, foarte mică parte din trupă

luni, 16 iunie 2014

Am început să reiubesc Timişoara

Eu m-am născut în Timişoara, dar de foarte mică, pe la 3 ani aşa, ai mei s-au mutat în oraşul pe care mama nu îl avea deloc la suflet: Arad. Şi cum s-au mutat ei aşa, m-au luat şi pe mine că doar ce să mai facă...Veneam des la Timişoara, majoritatea rudelor fiind aici. Când am terminat liceul eram încă indecisă asupra facultăţii pe care vreau să o urmez, ştiam însă un singur lucru: trebuie să fie la Timişoara. Pentru că Timişoara mi se părea atunci, cel mai frumos oraş din lume! Şi pentru multă vreme aşa a şi rămas.

Cumva, am ajuns să locuiesc aici şi de ceva timp Timişoara e casa mea chiar dacă buletinul zice altfel. Stând aici, zi de zi, zi de zi, m-am cam plictisit şi am început să nu mai văd frumuseţea locului ci doar hibele, şantierele, aglomeraţia, ş.a.m.d. Şi m-am supărat pe Timişoara şi m-a ţinut mai bine de un an.


Ei bine, cumva, am început să văd Timişoara cu alţi ochi şi în săptămâna care a trecut m-am reîndrăgostit de Timişoara. Am revăzut Timişoara plină de oameni peste tot: în parcuri, la terase, la concerte, la evenimente şi după o prea lungă pauză, Timişoara a renăscut la viaţă. A fost o săptămână plină de festivaluri, de evenimente, fapt ce a determinat lumea să iasă din casă şi să cutreiere prin oraş şi după miezul nopţii. Asta e Timişoara mea, Timişoara de care eu m-am îndrăgostit acum foarte mult timp: cea plină de de toate! Că doar de aia e oraş mare, multicultural. Unde mai pui că începe, încet încet să se schimbe la faţă!

vineri, 6 iunie 2014

România frumoasă şi abandonată

Zilele trecute am fost în excursie. Ca atunci când mergeam cu clasa în generală, însă acum ne-au dus în grup restrâns (3 persoane) cu puţină treabă. Am numit-o excursie pentru că pentru mine orice călătorie mai lungă de 100 de km e excursie, iar daca şi gaşca e faină atunci sigur e excursie.

Am plecat dimineaţala 8. Prima oprire: Lugoj (cafea şi sandviş). Mai apoi, pe un drum cam aglomerat pe gustul meu, ne-am îndreptat către Ţara Haţegului. Peisajul e tare tare frumos, e prima dată când ajung mai departe de Caransebeş (pe tarseul respectiv). M-a surprins Sarmizegetusa. Nu mă aşteptam ca localitatea să fie atât de mică. Nu am vizitat situl de aici, nu a fost timp. Ce NU vă recomand e restaurantul de la intrare, nu sunt preţuri mari, dar la final, fac ei să fie mari. Grijă mare la nota de plată dacă alegeţi să mâncaţi aici!


Destinaţia noastră a fost Vulcan, Hunedoara, după un foarte scurt şi rapid tur al oraşului Petroşani. Am ascultat cu mare mare drag şi interes şi amărăciune totodată poveştile minerilor, viaţa de miner care se trezeşte la ora 3.30 să poată intra la 5 fix în mină, care străbate câteva zeci de minute până ajunge la locul exact, riscuri şi neliniştea faptului că de intrat ai intrat, dar de ieşit? Mi-am dat seama că noi din Vestul ţării suntem tare norocoşi.

Cum eram aşa aproape de Straja şi cum auzisem atâtea dar nu am fost niciodată, am zis hai să urcăm. Peisajul: superb! Locaţia: tristă! Foarte tristă! O fi fain iarna, nu zic, mie mi s-au părut doar  construcţii haotice, foarte haotice, fără nici o facilitate şi nu mă văd petrecând un concediu acolo. Bine că avem ţară frumoasă, plină de resurse şi ...cam atât.
                                             Straja


Am văzut puţini oameni. Lumea ori e la muncă, ori e prea tristă să iasă afară. Nu ştiu. Mi s-a părut pustiu şi abandonat într-un peisaj frumos rău de tot. Sau poate e mai liniştită viaţa în localităţile mici, poate e liniştea munţilor, poate e viaţa mai grea, poate suntem noi de aici, din vest, prea agitaţi, prea grăbiţi.