luni, 28 aprilie 2014

Oltenia 24

În weekend am fost pentru prima dată în viaţa mea în Craiova. Mi-a plăcut.
Cum cel mai bine în viaţa asta e să îmbini utilul cu plăcutul, cam asta am făcut şi eu în weekend, şi anume am fost la Craiova cu treabă, dar m-am şi simţit extraordinar.

Să vă povetesc:
Sâmbătă pe la prânz aşa, bine era ora 14.30...am plecat spre Craiova. 2 persoane, 1 maşină. Aici nu am văzut mare lucru pentru că am ajuns târziu şi am mai şi avut puţină treabă. Am apucat doar să dăm o tură cu maşina, să bifăm principalele obiective, să mâncăm, să cunoaştem viaţa de noapte din Craiova şi să dormim. Ziua următoare a fost alocată muncii, că doar de aia ne-am dus.

Craiova e peste aşteptări de mare, aerisită, are câteva clădiri noi şi moderne, parcuri şi mâncare bună. L-am luat ca un oraş liniştit, deşi bănuiesc că ar trebui să stau câteva zile să pot să-mi dau seama exact. Drumul până la Craiova de la Timişoara, în schimb, e tare frumos. Peisajul merită toată oboseala, Dunărea e minunată, iar seara, cu luminile reflectate în apă e de-a dreptul superbă. Aglomerat şi lung drumul, dar cu un şofer excelent şi muzică (nu uitaţi CD-urile acasă, sunt zone unde radioul doarme) poate fi o reală plăcere.


Craiova a însemnat pentru mine fix 24 de ore pentru că am ajuns la ora 19, sâmbată, iar la 19, duminică îi spuneam deja la revedere. Tot ce contează e că mi-a deschis apetitul, că mai vreau şi că m-am convins, încă o dată, că avem una din cele mai frumoase ţări din lume. Acuma sigur, e valabilă şi zicala: păcat că e locuită (şi condusă, dar desigur, nu facem politică)!

joi, 24 aprilie 2014

Pregătiri de concediu

Mno, asta-i cea mai faină treabă. Să visezi cu ochii deschişi, să baţi în gând drumul până la aeroport, să te urci timid, dar totuşi cu nerăbdare în avion şi să cobori la fericire. Căci orice destinaţie, fie ea îndepărtată sau apropiată are în dreptul ei cuvântul fericire. Şi fericirea asta e dată nu atât de loc, ci de companie. Cred că orice hotel împuţit are farmec dacă ai cu cine să faci mişto de el, sau să îţi împărtăşească nemulţumirea, cred că orice vacanţă la mare, chiar dacă plouă şi e timp urât are farmec aparte dacă ai cu cine să explorezi oraşe şi sate apropiate, la fel cum orice munte e mai uşor de urcat dacă ai de cine să tragi, sau cine să tragă de tine.

Zilele acestea m-au prins făcându-mi planuri, şi cum ştiu exact şi destinaţia (era în plan de mult) nu pot decât să aştept nerăbdătoare să treacă timpul. Pe de altă parte, nu-mi place să treacă timpul. Deci aştept cu nerăbdare concediul, dar parcă l-aş mai amâna...aşa, să fie timp.


Am mai zis eu că aş pleca încontinuu, peste tot, dar asta e ceva cam greu de atins. Aşa că, mai uşor cu visele, mai în asentiment cu realitatea. Că plec în concediu asta-i sigur, că ştiu destinaţia, asta-i bătută în cuie. Ce nu ştiu e perioada şi ce fac acolo. În fond, ce contează? Ăsta-i şi farmecul... să nu ştii nimic. Ar mai fi un inconvenient. Plec singură. Pentru prima dată. Sper să ajung unde trebuie şi să revin tot unde trebuie. 

vineri, 18 aprilie 2014

Cel mai idiot mesaj de Paşte. Dar cel mai idiot!

Deci am citit de dimineaţă pe peretele unui birt timişorean următorul îndemn: in weekend-ul dedicat Invierii Domnului,sa sarbatorim asa cum se cuvine. Vă aşteptăm bla bla bla…..

Ăăăă, are you for real?? Adică, să ne înţelegem. Nu-s nici bisericoasă, nici nu merg la biserică des, ci doar de foarte puţine ori pe an. Nu merg nici în pelerinaje şi nici nu ţin post. De ce? Nu aş putea spune. Totuşi, respect credinţa oamenilor, îi admir pe cei care ţin post cu toate tentaţiile din jur, nu văd nimic rău în face concediu vizitând mănăstiri şi alte cele. Toate astea mi se par super normale, fiecare face exact cum simte şi îi este bine.

Ok, dar acum serios, birtule? În weekend-ul dedicat Invierii Domnului,sa sarbatorim asa cum se cuvine??? Adică, cum se cuvine?? Mergem la Biserică, ne rugăm, ne închinăm, după care mergem la tine la birt şi continuăm tradiţia de Paşte: bem ca apucaţii, ne uităm la fetele dezbrăcate de pe bar? Sau se cuvine să mergem direct la tine în birt şi fuck the rest? Întreb, să ştiu şi eu cum se cuvine! Jesus Christ...


6 martie 1927 - 17 aprilie 2014

Da, ok, ştiu. Încă o postare despre Marquez şi cum a murit el săracul. Păi, cam da. Adică, dacă stai să te gândeşti, copiii ăştia nu mai citesc că au interneţi şi toate cele (nu-i rău că au interneţi) aşa că cei care scriu acum nu vor mai fi nici citiţi, nici plânşi de generaţia super-druper-extra de acum. Aşa că da, încă o postare despre Marquez.

Când eram eu mică, eram ca toţi copiii. Indiferentă. Adică las-o-n mă-sa de şcoală, ce tot atâta învăţătură, lecturile obligatorii erau bleah (doar titulatura de obligatoriu îmi spunea clar: orice ar fi, nu citi! Şi aia am şi făcut). Mnoa, dar, omul se mai deşteaptă, mai creşte, mai cunoaşte lume, mai bagă la cap. Şi în momentul în care nimic  nu a mai fost obligatoriu (pe bune, schimbaţi naibii titulatura), am prins gustul cărţii.

Pe la vreo 20 de ani l-am descoperit pe Marquez. Târziu ar spune unii. La timp aş spune eu.  Aveam un job, primul, în Timişoara, la juma de normă, deci bani puţini, dar în rest, toate la locul lor. Auzisem eu că din primul salar trebuie sa îţi iei ceva să ţii minte toată viaţă, să rămână (adică nu te îmbăta ca porcu de toţi banii). M-am tot gândit...să iau o vază care naiba-i rostul? Să plec undeva nici vorbă, haine ...neahhh. Şi atunci mi-am luat o carte. Cei mai buni 50 de lei cheltuiţi vreodată. Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Şi a fost prima dată când l-am citit şi tot atunci am ştiu că îmi place. Că a murit omul e şi normal că nimic nu ţine o veşnicie. Dar nimic. L-am plâns şi pe Sabato care e în topul preferinţelor, dar atunci nu aveam blog să şi scriu (sîc).


Şi atunci, în loc să vă povestec cum am vopsit eu ouă, cum am luat lumină şi am înconjurat biserici, cât de bună a ieşit Pasca şi ce tare e de Iepuraş, eu am decis să vă povestesc, în Sfântă zi de Vinerea Mare, cum l-am cunoscut eu pe Marquez. Că ouăle roşii puse pe toţi pereţii nu te fac nici credincios, nici cool. Să-l plângi pe Marquez sau orice alt artist/interpret/actor/scriitor/ş.a.m.d care a schimbat ceva în tine, da!

joi, 17 aprilie 2014

Cred că sunt din altă lume

Nu înţeleg oamenii care îşi pozează mâncarea. Deci mă tot uit şi mă tot minunez şi nici chinuită nu pot să înţeleg de ce, de ce, de ceeee, lumea îşi pozează micul dejun şi mi-l arată mie, dacă merge la şaorma musai să pună poza să văd că e cu de toate, iar dacă a preparat ceva, trebuie să  arate toţi paşii pe care i-a făcut. Acuma, dacă omul are blog culinar foarte justificată alegerea, dar dacă nu are? Eu mă tot întreb poate cineva îmi şi spune: care e farmecul să îţi pui poze cu mancare pe reţelele sociale? Şi nu-i înţeleg nici pe ăia care dau Like, dar mă rog...


P.S Pentru prietenii care-şi pozează mâncarea, cât şi pentru cei care apreciază această activitate, să nu fie cu supărare. Fata doar întreabă...

miercuri, 16 aprilie 2014

Doris, eşti foarte proastă!

Să vă explic. Eu am un mare defect. Unii ar spune că e o calitate, eu mă uit la el ca la un defect pentru că în momentul în care ceva îţi aduce mai mult rău decât bine, atunci nu ştiu cât de calitate mai e.

Băi, deci defectul ăla e că îmi pasă. Şi de aici, potopul. Tot zic „stai dreq în banca ta” „nu te mai băga” „dă-i pace că nu te priveşte, nu e problema ta” şi altele. Noa, şi tot zic eu aşa de atât de mult timp încât a devenit o obişnuinţă. Se întâmplă, mie îmi pasă, mă exprim (am şi un stil extrem de personal aşa) şi tot eu pic prost. Cum? Nici eu nu ştiu, dar bag seama că foarte simplu. Pentru că în momentul în care cineva se atinge de cineva la care ţin, apăi atunci nu prea mă ţine nimeni în frâu. Pentru că mi se pare de bun simţ, omeneşte, prieteneşte să aperi ce iubeşti, să ţii partea celui rănit şi să dai de toţi dracii cu boul responsabil (sau vaca), dar, cumva, tot boul rămâne în picioare şi cel care intervine pică prost. E ca în cazul ăla: îl vezi pe gagicul prietenei tale cu alta. Ce faci: îi spui?(ei, evident) Că dacă îi spui, sigur se ceartă cu ăla, dar oricum el găseşte o soluţie să o împace şi te pune pe tine în lumină proastă (că eşti invidioasă, mai te şi bagă naibii că poate îţi place de el, şi aberaţii de gen), iar dacă nu îi spui se supără că Doamne, dar ce prietenă-mi eşti tu?!. Deci, oricum ai da-o iese prost. La cazul din urmă m-am gândit toată viaţa: oare cum e mai bine? Sper să nu se întâmple, deşi, cum gândesc acum, cred că aş spune.

Noa, şi gândindu-mă eu aşa, azi dimineaţă pe la 7, mi-am dat seama că singura vină o port eu. De ce? Că sunt prea proastă! Adică de ce dracu să mă intereseze pe mine, să mă agit, să pun suflet, să fac să fie bine, când oricum, toată implicare mea e egală cu zero? Şi mi-am propus de multe ori şi niciodată nu mi-a reuşit: să mă detaşez. Mai încerc, poate îmi iese. În fond, nu rezolv nimic...



luni, 14 aprilie 2014

Ce-mi mai plac mie organizatorii de concerte...

Acum câteva zile trebuia să merg la un concert în alt oraş. Eu, fata disperată, mi-am luat bilet cu mult timp înainte să fiu sigură că prind loc bun. Şi aştept. Şi vine ziua concertului şi eu aproape gata de plecare. Cu o oră înainte, mă sună o prietenă, cu care trebuia să plec la concert şi-mi zice: auzi, tu ştii că noi nu mai mergem la concert? Evident că eu m-am gândit că a păţit ceva, sau că nah, treburi, chestii. De fapt, concertul s-a anulat, sau mai zis zis amânat pentru sfârşitul anului. Pe bune mah? Păi şi eu aflu cu o oră înainte?

Să o luăm încet. Eu, noi, trebuia să plecăm de la Timişoara în alt oraş. Evident că dacă prietena mea nu avea inspiraţia să întrebe, ajungeam acolo ca două... şi ce să vezi: acolo, alţi .... care aşteptau cu gura căscată să înceapă ceva ce, evident, nu va mai începe niciodată. Acum întreb: de ce mama dracului nu s-a anunţat mai repede? De ce mama dracului nu s-a dat un comunicat de presă în care să se anunţe această modificare, de ce artistul nu şi-a pus pe Fb că s-a anulat, de ce pe afiş nu s-a scris mare amânat, anulat, căcat, de astea...

Evident, nu pot să nu mă gândesc la alt concert al unui super artist  care a cântat la Timişoara cu jumătate (poate mai bine) de sală goală. De ce? Pentru că nu s-a dat nici un comunicat de presă în care să se anunţe concertul, pentru că promovarea a fost atât de execrabilă că mie mi-e ruşine şi pentru că au făcut un afiş cretin şi idiot în care nu se vedea nimic, gen ziua, ora, locaţia.

Ce să spun, sublim. Sper doar ca astfel de organizatori de concerte să zboare cât mai repede din peisaj şi să îi lase să lucreze pe cei care ştiu, îi interesează şi pun suflet şi plăcere în ceea ce fac.





vineri, 11 aprilie 2014

Timişoara Brands Tour – cum a fost

Nu am scris de ieri cum a fost la TimişoaraBrandsTour că nu eram în stare. Atât de mult entuziasm, atât de multă fericire, bucurie, plăcere de mult timp nu am mai simţit la locul de muncă. A fost parcă ziua de Crăciun, ziua mea de naştere, ceva special şi frumos, unic în an. Asta a fost ieri: ceva unic.

Cu foarte mari emoţii (dar foarte mari, noroc cu Mandero care una două spunea dar lăsaţi domnişoară, nu vă mai stresaţi, că doar vin musafiri, nu vin în control). Bine, eu ştiam asta, dar emoţiile, nu te înţelegi cu ele.  Şi emoţiile au trecut de cum au intrat 4 maşini pe poartă şi s-au dat jos 20 de oameni, prieteni vechi, prieteni noi, oameni frumoşi şi plin de viaţă.

A fost prima zi a celei de-a doua ediţii #TmbrandsTour şi Fornetti România a fost pentru prima dată gazdă. Mandero şi cu mine am întâmpinat oaspeţii şi am încercat să le facem şederea frumoasă. Partea interesantă e că frumuseţea au dat-o ei, băieţi şi fete, unii cu care nu ne întâlniserăm niciodată. Dar aşa e viaţa asta, îţi scoate oameni în cale şi ţi-i pune la suflet. TimişoaraBrandsTour a însemnat un tur al fabricii, o vizită a bloggerilor la Fornetti, poveşti şi întâmplări, dar de fapt, TimişoaraBrandsTour a însemnat 20 de prieteni noi.
Ne-am plimbat, am cutreierat marea noastră fabrică, am văzut utilaje şi muncitori harnici, am mâncat, i-am pus pe bloggeri la treabă (că doar cum să vină la noi şi să nu înveţe să coacă produse), iar la final ne-am luat la revedere greu. Pentru mine a fost greu. Aş fi vrut să mai rămână, să mai povestim, să ne cunoaştem, dar timpul e scurt şi treaba e multă. Cum a fost? Minunat! Sper că toţi au avut aceeaşi senzaţie frumoasă. Pentru mine a fost cea mai frumoasă zi din an pe care am petrecut-o la serviciu şi a fost ca o zi de concediu. Tare mi-a plăcut!

In memoriam
Când îi povesteam entuziasmată prietenei mele Adina că ce frumos a fost si scriam de s-a făcut roşie tastatura, mi-a spus: Cineva de sus sigur se bucură acum şi brusc mi-au dat lacrimile. Mare parte din ce sunt azi i se datorează. Multumesc, om bun!

Nu o fi Fornetti buricul lumii, dar  tare creşte sufletul în mine că lucrez aici! 
Mulţumesc, Fornetti România şi şefului, Csaba,  că a permis evenimentul! J

miercuri, 9 aprilie 2014

TimisoaraBrandsTour

Se întâmplă. Mâine! De mâine începând.
Pentru cine nu ştie, Timişoara Brands Tour e munca onor oameni de a face cunoscută Timişoara, mai exact ceea ce se întâmplă în Timişoara şi să prezinte altor oameni ce avem noi mai bun şi mai frumos aici. Oraşul, Piaţa Unirii (bine, nu acum...), parcuri colorate de flori şi lume, cafenele cochete şi restaurante cu mâncare gustoasă, berării faine şi companii care s-au fondat sau îsi desfăşoară activitatea în oraş/judeţ.


Un număr mare de bloggeri, din oraş şi din toată ţara vor petrece câteva zile în Timişoara şi vor vizita branduri cunoscute. Eu personal abia aştept evenimentul, să cunosc oameni noi şi interesanţi, unii amici mai vechii alţii pe care îi văd pentru prima dată. Anul acesta, sunt una din gazde! Nu pot spune decât: vă aştept cu drag!

http://timisoarabrandstour.ro/ 

joi, 3 aprilie 2014

Copii care spun te iubesc

Am  pe Facebook prieteni copii. Bine, nu chiar copii, dar de astia de 12-14 ani. Pe vremea mea (Doamne, ce mă dispera taică-mio când spunea asta...), la 12- 14 ani eram considerați încă niște copii, mergeam în tabere și în parc, nu aveam smartphone și net la discreție, spuneam povești la foc de tabără și mergeam cu cortul.

De dragoste nu știam și încă încercam timid pupatul pe obraz. Dacă auzeam măcar de altceva ne făceam roșii ca racul și băgam capul în pământ. Ne era rușine...


Ciudat cum evoluează lucrurile, tendințele în timp. Scurt timp. Acum, la 14 ani mergi la școală cu machiaj, telefoanele nu se țin pe silent în ore, ba chiar se dă check-in și se pun poze de la ora de mate, copiii se îndrăgostesc și rostesc cuvinte de care nu au habar. Cum să știi la 14 ani că iubești? E o abundență grețoasă de statusuri cu te iubesc îngerashul meu, eshi soarele meu, și alte penibilisme de astea. Bine, faptul că habar nu au să scrie, aici nu zic nimic, că limbajul nu e unul deloc prietenos. Mi-ar face mare plăcere ca aceste declarații de sinceră și profundă iubire să fie păstrate bine undeva și când zăpăciții ăștia mici cresc, cineva să le arate. Nu de alta, dar să-și dea singuri palme. Auzi tu, te iubesc ...la 14 ani...