miercuri, 27 august 2014

România Tur III: Alba Iulia

La Alba Iulia am ajuns pentru prima dată acum fix 6 zile. Planul inițial a fost să mergem la Sibiu, poate și Sighișoara, cu un tur al satelor din împrejurimi care auzisem că sunt foarte frumoase. N-a fost să fie. Pe de-o parte îmi pare rău, pe de altă parte nu. Timpul a fost foarte scurt, planurile prea multe și cum exista deja dorința de a vizita cetatea din Alba Iulia, a fost cât se poate de potrivită vizita.

Am ajuns târziu în Cetate și primul lucru făcut în oraș: am luat prânzul, foarte românesc de altfel: pizza. Cu burta plină și dornică de vizitat, am luat la pas cetatea. Aici, mare mi-a fost surpriza să văd cât e de mare, te poți pierde fără exagerare câteva ore bune.  Vestea că cetatea proaspăt renovată (s-a făcut prin fonduri europene în doar 3 ani) este incredibil de frumoasă m-a determinat să nu o ratez. M-am simțit fiecare clipă petrecută acolo ca fiind în altă lume, în urmă cu sute de ani, am avut noroc să fie extrem de puțină lume, deci am avut liniște și spațiu și o vreme incredibilă, o răcoare extrem de plăcută și o adiere de vânt numai potrivită. Mi-a plăcut în mod deosebit că ”magazinele” din cetate păstrează același stil și nu-și împopoțonează fiecare căsuța după bunul sau prostul gust. Din păcate, și aici, ca la Hunedoara, am dat peste suveniri cu Dracula și Curtea de Argeș, nici pomeneală de Alba Iulia...








Tare mi-ar face plăcere ca România să se dezvolte, chiar dacă încet, dar să se dezvolte, clădiri istorice să fie întreținute, cetăți de acest gen să fie renovate și înfrumusețate pentru a tenta vizitatorii să bată sute de kilometri doar să se plimbe două ore acolo, să facem turism și la noi în țară pentru că dacă nici România nu e frumoasă, atunci chiar că nu mai știu ce să zic...Drept e că drumurile nu ne ajută deloc, că uneori atitudinea oamenilor nu e cea mai prietenoasă, dar, văd că încetul cu încetul, intrăm în normalitate.


Am avut o zi în care am bătut vestul țării 12 ore, în care am vizitat 3 obiective importante și complet noi pentru mine și am gândul și dorința ca explorarea acestei țări să nu se oprească aici și să am prieteni pe care să-i iau după mine și să ne pierdem prin țară!

marți, 26 august 2014

România tur II: Hunedoara

La Castelul Corvinilor din Hunedoara se prea poate să fi fost, dar bag seamă că eram foarte mică pentru că nu mai rețin absolut nimic. Și cum Cetatea de la Deva pe care tocmai o escaladasem e aproape, am zis că nu ar strica o oprire la castel.

Și nu mi-a părut rău. 25 de lei intrarea pentru adulți, 5 pentru studenți și elevi, timp nelimitat de plimbat prin curte, de intrat în odăile domnițelor și în închisoare, în turnurile de apărare și toate camerele disponibile. Foarte puțin recreată atmosferă din punctul meu de vedere, m-am așteptat la mai mult, dar frumusețea locului, aerul curat și proaspăt și minunăția de castel (foarte impresionant pe exterior) merită fiecare leu, fiecare kilometru și toată aglomerația până acolo. Fiecare încăpere are un afiș la intrare care povestește ce se întâmpla acolo și la ce era folosită odaia. Există audioguideuri pentru smartphone și tabletă, eu nu le-am folosit. Ce mi-a atras atenția și mi-a rămas clar întipărit în minte e povestea din imaginea de mai jos:


La ieșire, a fost un soare orbitor văzut prin picuri de ploaie deasă și rece. Am stat afară că doar ce poate fi mai frumos decât ploaia? J




Amatorii de suveniruri se pot delecta la tarabele din curtea castelului. Nu o să înțeleg niciodată de ce naiba la Castelul Corvinilor sau Huniazilor (tot nu m-am prins care e denumirea oficială) din Hunedoara se vând magneți de frigider cu Dracula și vederi cu Arsenie Boca... raportul a fost cam de 1 magnet de frigider cu Castelul, 4 cu Dracula...Mă gândesc că dacă merg la Bran găsesc suvenir cu Mamaia...


Cam aceeași poveste și la Alba Iulia, dar asta mâine!

luni, 25 august 2014

România tur I : Deva

Mi-am propus de mult timp să vizitez mai mult România pentru că indiferent de ce se spune, sunt locuri minunate, cu peisaje incredibile, încărcate de istorie și spiritualitate, iar dacă străinii vin în țara asta care aparent e vai mama ei, am decis să nu mai amân foarte mult cunoașterea țării în care m-am născut.

Anul acesta, ca niciodată, am fost foarte cuminte din punct de vedere al călătoriilor. Până în luna august am bifat foarte puține ieșiri fie ele mai lungi sau mai scurte. 

Cu toate că inițial planul era altul, în data de 21 august, fix în ziua în care tata împlinea 54 de ani (să-mi trăiești, domnu” Bociort!), am luat o prietenă, ne-am urcat în mașină și, cu toate că noi ziceam că vrem Sibiu, nu am ajuns deloc acolo.

  • -          Fată, la 8 fix ne trezim, la 9 să plecăm să avem timp de lălăială.
  • -          Da, tu!

Evident că nu ne-am trezit la 8 si nici nu am plecat la 9, dar, după un drum foarte aglomerat, am ajuns în cele din urmă la Deva. La Cetate nu fusesem niciodată și cum era în drum (destinația finală a fost în cele din urmă Alba-Iulia), am luat telecabina și am urcat sus-sus-sus. Priveliștea: minunată! Drumul: ioai, întrebați-o pe Silviana cum am făcut în cele 3 minute cât am urcat...



Orașul se vede frumos de sus, panorama e minunată, bănuiesc că seara, cu luminile aprinse peste oraș, priveliștea e și mai frumoasă. Cetatea e în lucru, oamenii lucrează acolo fără să fie legați de ceva sau cască în cap și alte echipemante de genul...

Jos, la poalele Cetății pot fi admirate statuile oamenilor care ani de zile au dus numele României peste tot în lume și locul unde se formează elita gimnasticii românești.


De la Deva, am luat-o către Hunedoara...

marți, 19 august 2014

Ideo Ideis

Vă spuneam înainte să plec în Belgia că  e greu de înțeles cum poate să îți placă o țară fără să o fi văzut cel puțin o dată în viață. Dar cumva, știam că iubesc țara aia și mi se potrivește, iar când am ajuns în sfârșit acolo, am realizat că așa și este.

Ideo Ideis este un festival care îmi place foarte tare dar la care nu am participat niciodată. De ce? Păi cred că datorită poveștii minunate din spate.

Prima dată când am auzit de Ideo Ideis a fost foarte târziu (spre rușinea mea), când festivalul avea deja 8 anișori. Primul contact a fost la Conferința PRbeta din acest an unde co-președinții Ideo Ideis, Andreea Borțun și Alexandru Ion au povestit povestea din spate și cum este de fapt festivalul și cum a început. Și am fost absolut fascinată de cuvintele lor, le sorbeam fiecare gest, fiecare informație și tot ce mă puteam gândi era: Doamne, Doris, cum să nu știi de minunăția asta!?  Oamenii aceștia frumoși de care vă scriu și pe care nu îi cunosc au pus bazele acestui festival când aveau 15, respectiv 18 ani (!!!). Adică, Dumnezeule, ce făceam eu la 15 ani? Probabil ieșeam să  sar  coarda în spatele blocului și aruncam cu pungi de apă după trecători, de sus de la etaj. Asta era copilăria tradițională. Dar nu, copiii aceia au făcut unul din cele mai mișto festivaluri din țară care astăzi se bucură de susținerea unor mari actori, presă și diverse instituții și companii. Eu m-am îndrăgostit de Ideo Ideis în mai anul acesta și a devenit clar o prioritate pentru mine ca vara lui 2015 să o petrec în Alexandria, la Ideo. Mi-aș fi dorit și anul acesta, din păcate nu s-a putut. Scuze pot fi o grămadă, evident nu contează, ideea e că...nu m-am dus.


Consider Ideo Ideis una din cele mai frumoase povești care mi-au ajuns la urechi. Festivalul este acum la ediția cu numărul 9, ziua 2, iar Alexandria e în mare sărbătoare. Am un profund respect și o deosebită admirație pentru Andreea Borțun și Alexandru Ion, le doresc multă putere de muncă, idei frumoase și inspirație cu gândul bun să ne cunoaștem la ediția numărul 10. Cât de mândru și fericit să fii că la 15 – 18 ani ai pus bazele unui eveniment care în timp e pe buzele tuturor? Felicitari! De-ar fi mai mulți ca voi în România...
Andreea Bortun si Alexandru Ion la deschiderea Ideo Ideis, editia a 9-a

Sursa foto:
Poza e luată de la Ruxandra, una din persoanele fericite care acum se află la festival și mi se pare o poză extrem de frumoasă.

vineri, 15 august 2014

Legături reluate

Nașa mea e unguroaică și e super tare. Se apropie de 70 de ani (Să-i dea Dumnezeu mulți înainte) și nu o am niciodată în minte ca fiind tristă. Din contră. E veselă și certăreață, cu gura mare și sufletul pe măsură. Sigur am moștenit câteva caracteristici de la ea, mai ales asta cu gura mare...

Ai mei au stat ani buni în Timișoara și fiind colegi de muncă, au pus-o pe nașa...nașă. Noi ne-am mutat la Arad, ea a rămas în Timișoara și cumva, peste ani, legăturile s-au rărit. Primul lucru la care mă gândesc când aud de ea este mâncare. Dacă ați ști ce bine gătește ați vrea-o de nașă, dar nu v-o dau. Ei, eu m-am mutat în Timișoara și am reluat legăturile. E aceeași femeie veselă și certăreață, cu gura mare și sufletul pe măsură. E blondă și slabă, muncitoare și aceeași gospodină desăvârșită. Azi am fost la ea că o cheamă Mery, dar nu sărbătorește Sfântă Mărie ca noi, românii. La ea nu e. Dar, din respect pentru soțul român, copil, rude și prieteni, de 15 august își sărbătorește onomastica. Și a fost cu foarte multă voie bună, cu voci ridicate, cu amintiri depănate, cu povești de când eu eram în scutec, băutură și mâncare. Legături reluate după ani, parcă ultima oară ne văzusem acum două săptămâni. Bag seamă ca asta e familia... Mă întreabă mereu de toți din familie, mă și mir cum naiba ne ține minte pe toți. Are fini mulți, azi am numărat, eu sunt numărul 7 și după mine nu mai ține minte nimic. Sunt onorată! A cununat cel puțin 4 familii și e tristă că timpul trece și lumea uită. Din păcate...


Nașa mea e cea mai tare! Și îmi dau seama brusc că am uitat să o sun. Mi-a zis cald, dar ferm la plecare: sună-mă când ajungi să știu că ești bine.

miercuri, 13 august 2014

Postare narcisistă

Postarea asta e cu mine. Da, cu mine. Adică o să pun câteva poze cu mine să fie aici, just in case. Mi-a comentat cineva pe un blog mega citit că s-a uitat pe blogul meu și că nu-s prea machiată. De aici am tras eu concluzia că trebuie să pun măcar 2-3 poze cu mine machiată. După cum vedeți mai jos,  tot cam nemachiată par pentru simplu motiv că nu-mi place să-mi pun tot felul pe față. Și nici nu știu, și nici nu am răbdare. Bine ar fi să-mi placă și să mă și pricep.

Până învăț (dacă învăț) le las pe astea aici cu mulțimiri speciale prietenului Sergio Morariu pentru poze. Acuma, cui nu-i place de mine...să nu se uite, zic.





luni, 11 august 2014

Fă, iubi!

Cea mai frumoasă surpriză a weekendului care tocmai a trecut poartă numele Florin Chilian. Îl știam doar de la Tv, youtube mai exact, însă la Gărâna Folk am avut ocazia să îl ascult pentru prima dată. Și tare mi-a plăcut. Calm, cald, agid, tranșant, sensibil, mai puțin sensibil...a fost o oră în care nu am simțit cum a trecut timpul și pot spune, cu siguranță, că a fost momentul meu preferat din festival.

Numele mari, Baniciu, Bertzi, Alifantis, Vintilă au fost și ele la înălțime. Au trecut anii și se simte, dar plăcerea de a le asculta muzica este la fel de mare și cred că va crește pe zi ce trece pentru că, pe butuci în Poiana Lupului, constatând că vârsta e undeva 60+, există mari șanse ca, o dată cu plecarea lor, să moară folkul. Pentru mine cel puțin.

Deci foarte bine la Gărâna Folk, dar m-au apucat tristețile la gândul că...timpul fuge și folkul nu prea are urmași.

Ce a mai fost interesant la Gărâna Folk... prima sedința de fotoshooting pe care am avut onoarea să o fac. Am găsit un nou prieten acolo, fotograf extrem de talentat, care m-a făcut să mai vreau să pozez, cu toate că mie nu îmi place deloc să mi se facă poze. Și am vreo 160. Un mic exemplu aici, alături de my friend și artistul vieții mele: domnul Nicu Alifantis!
foto: Sergio Morariu

O las și pe iubi aici