Plecând de la această poză vine şi o sinceră destăinuire.
Pentru că
desigur, exact aşa sunt eu. Niciodată, dar niciodată nu ştiu exact să spun ce
simt. În rest, îmi merge guraaaa....
Când e vorba de sentimente în schimb
parcă omul nu mai ştie să judece. Şi îmi permit să zic aici omul gândindu-mă că mai sunt şi alţii în
situaţia mea. Aşadar întrebarea: de ce avem gură mare şi dăm din ea aiurea şi
când e în propriul interes tăcem ca muţii, sau, mai rău, o zicem prost de ne luăm cu
mâinile de cap o viaţă întreagă?
Omul e fiinţă raţională, o dă în lături de cele mai multe ori, dar, în
final tot fiinţă cerebrală e, care gândeşte, care judecă, care-şi ştie
interesul. Logic ar fi să facă, vorba aia, să
facem bine ca să nu fie rău, adică să-şi ştie interesul şi să facă tot
posibilul să îl îndeplinească. Uneori mi-aş dori să fie un fel de scanner uman,
să zică el ce nu suntem noi în stare să spunem, să ne dea de gol emoţiile şi
sentimentele. O fi bine, o fi rău, cine naiba mai ştie. Mă gândesc doar că măcar
aşa, lucrurile sunt clare: băi, prostule,
chiar te vreau, nu vezi?, ţin la tine mai mult decât îţi închipui tu, just
friends nu se privesc aşa, şi de astea...Şi cum nu e mecanismul ăsta care
să ne dea de gol nu există şi de cele mai multe ori suntem pămpălăi în a ne
exprima, rămâne doar cu aş vrea să faci
tu primul pas, şi multe „ce ar fi fost dacă...”.
Poate că teama de a strica
ce e deja, este mai mare decât riscul de a
vedea ce poate fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu