Oltenia 24

În weekend am fost pentru prima dată în viaţa mea în Craiova. Mi-a plăcut.

Cum cel mai bine în viaţa asta e să îmbini utilul cu plăcutul, cam asta am făcut şi eu în weekend, şi anume am fost la Craiova cu treabă, dar m-am şi simţit extraordinar.

Să vă povetesc:

Sâmbătă pe la prânz aşa, bine era ora 14.30...am plecat spre Craiova. 2 persoane, 1 maşină. Aici nu am văzut mare lucru pentru că am ajuns târziu şi am mai şi avut puţină treabă. Am apucat doar să dăm o tură cu maşina, să bifăm principalele obiective, să mâncăm, să cunoaştem viaţa de noapte din Craiova şi să dormim. Ziua următoare a fost alocată muncii, că doar de aia ne-am dus.

Craiova e peste aşteptări de mare, aerisită, are câteva clădiri noi şi moderne, parcuri şi mâncare bună. L-am luat ca un oraş liniştit, deşi bănuiesc că ar trebui să stau câteva zile să pot să-mi dau seama exact. Drumul până la Craiova de la Timişoara, în schimb, e tare frumos. Peisajul merită toată oboseala, Dunărea e minunată, iar seara, cu luminile reflectate în apă e de-a dreptul superbă. Aglomerat şi lung drumul, dar cu un şofer excelent şi muzică (nu uitaţi CD-urile acasă, sunt zone unde radioul doarme) poate fi o reală plăcere.

Craiova a însemnat pentru mine fix 24 de ore pentru că am ajuns la ora 19, sâmbată, iar la 19, duminică îi spuneam deja la revedere. Tot ce contează e că mi-a deschis apetitul, că mai vreau şi că m-am convins, încă o dată, că avem una din cele mai frumoase ţări din lume. Acuma sigur, e valabilă şi zicala: păcat că e locuită (şi condusă, dar desigur, nu facem politică)!

Pregătiri de concediu

Mno, asta-i cea mai faină treabă. Să visezi cu ochii deschişi, să baţi în gând drumul până la aeroport, să te urci timid, dar totuşi cu nerăbdare în avion şi să cobori la fericire. Căci orice destinaţie, fie ea îndepărtată sau apropiată are în dreptul ei cuvântul fericire. Şi fericirea asta e dată nu atât de loc, ci de companie. Cred că orice hotel împuţit are farmec dacă ai cu cine să faci mişto de el, sau să îţi împărtăşească nemulţumirea, cred că orice vacanţă la mare, chiar dacă plouă şi e timp urât are farmec aparte dacă ai cu cine să explorezi oraşe şi sate apropiate, la fel cum orice munte e mai uşor de urcat dacă ai de cine să tragi, sau cine să tragă de tine.

Zilele acestea m-au prins făcându-mi planuri, şi cum ştiu exact şi destinaţia (era în plan de mult) nu pot decât să aştept nerăbdătoare să treacă timpul. Pe de altă parte, nu-mi place să treacă timpul. Deci aştept cu nerăbdare concediul, dar parcă l-aş mai amâna...aşa, să fie timp.

Am mai zis eu că aş pleca încontinuu, peste tot, dar asta e ceva cam greu de atins. Aşa că, mai uşor cu visele, mai în asentiment cu realitatea. Că plec în concediu asta-i sigur, că ştiu destinaţia, asta-i bătută în cuie. Ce nu ştiu e perioada şi ce fac acolo. În fond, ce contează? Ăsta-i şi farmecul... să nu ştii nimic. Ar mai fi un inconvenient. Plec singură. Pentru prima dată. Sper să ajung unde trebuie şi să revin tot unde trebuie. 

Cel mai idiot mesaj de Paşte. Dar cel mai idiot!

Deci am citit de dimineaţă pe peretele unui birt timişorean următorul îndemn: in weekend-ul dedicat Invierii Domnului,sa sarbatorim asa cum se cuvine. Vă aşteptăm bla bla bla…..

Ăăăă, are you for real?? Adică, să ne înţelegem. Nu-s nici bisericoasă, nici nu merg la biserică des, ci doar de foarte puţine ori pe an. Nu merg nici în pelerinaje şi nici nu ţin post. De ce? Nu aş putea spune. Totuşi, respect credinţa oamenilor, îi admir pe cei care ţin post cu toate tentaţiile din jur, nu văd nimic rău în face concediu vizitând mănăstiri şi alte cele. Toate astea mi se par super normale, fiecare face exact cum simte şi îi este bine.

Ok, dar acum serios, birtule? În weekend-ul dedicat Invierii Domnului,sa sarbatorim asa cum se cuvine??? Adică, cum se cuvine?? Mergem la Biserică, ne rugăm, ne închinăm, după care mergem la tine la birt şi continuăm tradiţia de Paşte: bem ca apucaţii, ne uităm la fetele dezbrăcate de pe bar? Sau se cuvine să mergem direct la tine în birt şi fuck the rest? Întreb, să ştiu şi eu cum se cuvine! Jesus Christ...

6 martie 1927 - 17 aprilie 2014

Da, ok, ştiu. Încă o postare despre Marquez şi cum a murit el săracul. Păi, cam da. Adică, dacă stai să te gândeşti, copiii ăştia nu mai citesc că au interneţi şi toate cele (nu-i rău că au interneţi) aşa că cei care scriu acum nu vor mai fi nici citiţi, nici plânşi de generaţia super-druper-extra de acum. Aşa că da, încă o postare despre Marquez.

Când eram eu mică, eram ca toţi copiii. Indiferentă. Adică las-o-n mă-sa de şcoală, ce tot atâta învăţătură, lecturile obligatorii erau bleah (doar titulatura de obligatoriu îmi spunea clar: orice ar fi, nu citi! Şi aia am şi făcut). Mnoa, dar, omul se mai deşteaptă, mai creşte, mai cunoaşte lume, mai bagă la cap. Şi în momentul în care nimic  nu a mai fost obligatoriu (pe bune, schimbaţi naibii titulatura), am prins gustul cărţii.

Pe la vreo 20 de ani l-am descoperit pe Marquez. Târziu ar spune unii. La timp aş spune eu.  Aveam un job, primul, în Timişoara, la juma de normă, deci bani puţini, dar în rest, toate la locul lor. Auzisem eu că din primul salar trebuie sa îţi iei ceva să ţii minte toată viaţă, să rămână (adică nu te îmbăta ca porcu de toţi banii). M-am tot gândit...să iau o vază care naiba-i rostul? Să plec undeva nici vorbă, haine ...neahhh. Şi atunci mi-am luat o carte. Cei mai buni 50 de lei cheltuiţi vreodată. Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Şi a fost prima dată când l-am citit şi tot atunci am ştiu că îmi place. Că a murit omul e şi normal că nimic nu ţine o veşnicie. Dar nimic. L-am plâns şi pe Sabato care e în topul preferinţelor, dar atunci nu aveam blog să şi scriu (sîc).

Şi atunci, în loc să vă povestec cum am vopsit eu ouă, cum am luat lumină şi am înconjurat biserici, cât de bună a ieşit Pasca şi ce tare e de Iepuraş, eu am decis să vă povestesc, în Sfântă zi de Vinerea Mare, cum l-am cunoscut eu pe Marquez. Că ouăle roşii puse pe toţi pereţii nu te fac nici credincios, nici cool. Să-l plângi pe Marquez sau orice alt artist/interpret/actor/scriitor/ş.a.m.d care a schimbat ceva în tine, da!

Cred că sunt din altă lume

Nu înţeleg oamenii care îşi pozează mâncarea. Deci mă tot uit şi mă tot minunez şi nici chinuită nu pot să înţeleg de ce, de ce, de ceeee, lumea îşi pozează micul dejun şi mi-l arată mie, dacă merge la şaorma musai să pună poza să văd că e cu de toate, iar dacă a preparat ceva, trebuie să  arate toţi paşii pe care i-a făcut. Acuma, dacă omul are blog culinar foarte justificată alegerea, dar dacă nu are? Eu mă tot întreb poate cineva îmi şi spune: care e farmecul să îţi pui poze cu mancare pe reţelele sociale? Şi nu-i înţeleg nici pe ăia care dau Like, dar mă rog...

P.S Pentru prietenii care-şi pozează mâncarea, cât şi pentru cei care apreciază această activitate, să nu fie cu supărare. Fata doar întreabă...