Am luat-o pe jos. Exact, fix așa, pe jos. 7 km cu rucsace grele grele în
spate, copii vai de noi, habarniști dar cu dorințe mari și gândul că putem. Și
așa, am luat drumul fericirii pe jos, întrebând sătenii încotro să o luăm.
Băbuțele îmbrăcate în portul tradițional de la sat se minunau de noi cum mergem
pe jos și ce a fost în capul nostru, erau amabile de zici că toți eram nepoții
lor.
Mergeam agale, cheful ne pierise complet, opream din loc în loc să bem apă
sau suc, să mai mutăm doi cartofi la băieți în rucsac, ne mai certam, de-astea
de copii. Mașini treceau greu, dar nici nu ne gândeam să luăm vreuna că doar
noi suntem o echipă de fotbal iar mașina săraca are 5 locuri. Cumva, Doamne cât
noroc pe noi, copii cuminți și amărâți, pe lângă noi a trecut o Dacia albă
papuc, cu 2 locuri în față și descoperită în spate. Un ditamai zâmbetul pe fața
noastră când am văzut că oprește și un nene fain ne zice:
- Apăi unde mereți, mă prunci?
- La Cladova, domnu’, la Cladova.
- Hai sus, vă duc până la Arăneag.
Super entuziasmați am trântit ghiozdanele grele în mașină, ne-am urcat toți
în spate și mergeam extrem de fericiți către destinația mult dorită. Vântul ne
bătea părul în toate părțile, eram în decapotabilă, doar.
La Arăneag ne dăm jos. Am făcut chetă fiecare, 1 leu, 10.000 pe vremea aia,
i-am oferit cu multă mulțumire și recunoștință șoferului care și-a continuat
drumul. Ne-a lăsat în fața birtului din sat. Am intrat, am completat proviziile
pe care le consumasem pe drum și afară ne abordează o super simpatică băbuță.
Ne întrebă unde mergem, iar noi, smeriți, îi spunem toată, toată povestea.
Și aici minunea!
Super băbuța nici gând să ne lase să mergem 4 km pe jos, căci atât mai
aveam. Se pune și strigă un nume, tare ciudă-mi-e că nu mai rețin, și strigă și
strigă și vine un domn tânăr. Băbuța îi povestețe că amărâții aștia au venit de
la Arad, vor să meargă la Cladova, au venit cu ocazia până aici și nu au cum să
ajungă unde vor. Și ce credeți? Super băbuța ne organizează transport. Cu
căruța trasă de cai! Băi, minunăție!!
Ne-am urcat în spate, caii trăgeau, noi râdeam ca bezmeticii, eram în
culmea fericirii, ni se părea cel mai mișto moment trăit vreodată și am căzut
de acord că e cea mai faină excursie ever.
Ne-am descurcat și am ajuns, cu greu și peripeții la destinație. La Cladova.
Când am ajuns la Cladova, ne-a lovit ideea.
Noi cu ce ne întoarcem
înapoi la gară la Târnova??
Abia atunci am realizat cât de inconștienți suntem, că abia am ajuns aici
și ne era aproape imposibil să ajungem la Târnova. Nu știam cu ce, nu știam să
aproximăm distanța, deja ne vedeam rămași aici, fără telefoane și semnal și cu
părinții cu gura pe noi, cu certuri și reproșuri.
Dar....v-am zis eu la început că suntem copii inteligenți și responsabili.
Păi cu ce să ne întoarceam? Cu ce am venit! Și ne-am rugat toți de domnul cu
căruța să ajute 12 copii vai de ei, să vină următoarea zi, duminica, în ziua
lui liberă, cu căruța (că unde mama naibii să încăpem atâția) să ne ia de la Cladova,
să ne ducă la Târnova. 7 km cu căruța trasă de cai. Și ce credeți? Omul
acceptă. Om simplu, de la țară, plimbă 12 derbedei vai mama lor de
inconștienți. Și vine următoarea zi după noi, la ora 13 cum stabiliserăm, ne-a
pus paie și iarbă în căruță să fie moale. Noi i-am făcut mici și i-am dat
ultimii noștri bani și i-am mulțimit pentru bunătatea lui tot drumul. Nici
vorbă să ne ia banii, a luat doar micii, că i-am făcut pentru el și nu e bine
să arunci mâncare, zicea.
Nu mai știu nimic de băbuța aceea, nici de șoferul mașinii, nici de domnul
cu trăsura. Sper doar că au avut și au viață ușoară și frumoasă, cu sănătate și
bucurie.
Au trecut mulți ani de atunci, mai bine de 10, dar țin minte excursia asta
ca și cum ar fi fost ieri. Și o spun și acum, cu mâna pe inimă: tare frumos a
fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu