Cred că am mai scris de treaba asta, dar zilele acestea
mi-e revenit în minte ”problema”.
În urmă cu mulți ani, când eram eu mică mititică,
am avut o discuție de oameni mari cu o prietenă de familie, ea pe la 40 de ani,
cam așa. Cred că se certase cu bărba-su, ideea e că mi-a trântit una atunci de
o țin minte și acum și cred că o voi ține minte toată viața: să nu dai
niciodată totul! Să ai mereu o rezervă.
Sigur, omul la nervi, supărare și foame spune
multe, poate dacă aș întâlni-o acum și i-aș povesti, posibil să nu mai țină
minte nimic. Ideea e că mie mi-a rămas și, cred că involuntar, respect cu
sfințenie. Sau cel puțin mă străduiesc. Să nu dau niciodată totul. Să am o rezervă.
Never love too much, never care too much, never be too involved, cred că până
la urmă aici se reduce totul. Poate ce-i prea mult strică. Prea multă
încredere, prea multă iubire, prea multă speranță, prea multă pasiune. Toate
astea cauzează dezamăgire dacă nu-ți ies perfect și hai să o spunem pe aia dreaptă,
de prea puține ori ne iese.
Știu că nu a fost un sfat și poate a fost o vorbă
aruncată la nervi și durere și eu eram prin preajmă. Poate nu are nici o
valoare, dar, pentru mine, a devenit unul din motto-urile vieții mele: să nu
dai niciodată totul!
Cum poti atunci sa simti o experienta, sa o traiesti in toata plenitudinea ei, daca tu te limitezi? Da, doare cand suferi, dar uneori oare nu e mai buna o viata de "Oh well" in locul uneia de "What if"? :)
RăspundețiȘtergere