Prea târziu

Vă spuneam mai jos că la început (când eram mică și proastă) nu îmi plăcea Paula Seling. De fapt, nu îmi plăceau multe lucruri. Eram ignorantă, neștiutoare, mergeam cu turma, dacă îmi plăcea parcă îmi era rușine să  spun că ...na...ies din tipar. Dar nu a fost cazul, eram eu mică și proastă și nu înțelegeam cum să îți placă Paula Seling. Acum, după ani, când sunt mare (rămânem aici) nu înțeleg cum să NU îți placă Paula Seling. Și cazurile sunt mai multe. Poate e general valabil, poate e doar în cazul meu, însă, din păcate, nu descopăr la timp ce îmi place. Realizez prea târziu cât de mult îmi place un artist și pierd ani, ani de muzică deosebită, realizez prea târziu că poate el era acela, realizez prea târziu că unii prieteni trebuie îndepărtați la timp pentru că așa, influența proastă e limitată,  sau din contră, că alții trebuie prețuiți. Realizez o serie de aspecte vitale prea târziu. Și timpul...nu iartă.

Și ca o ironie, această schimbare se întâmplă atât de brusc încât m-aș bate singură dacă aș putea. Să vă dau un exemplu foarte clar și scurt. În studenție, la Timișoara, concert (nu mai țin minte ocazia) în frumoasa Piața Unirii. Habar nu mai am cine cânta, țin minte doar Paula Seling și Al Bano. Domle...eu nu vin la prostia asta, mie nu îmi place Seling aia, se lălăie...(ptiu, Doris, proastă ai fost...aaaaaaa). Dar merg, că na, seară faină, gașcă, bere, aer liber, lume. Și începe, și cântă. În timpul unei piese (sunt 99% sigură că era Promit) mă blochez, nu beau din bere, nu mai vorbesc într-una, nu comentez, nu nimic. Tac. Ascult. Tac. Se termină piesa, pentru prima dată în viața mea încep să ascult Paula Seling. Atât mi-a trebuit.  Ajung la cămin, Seling e pe repeat zile la rând, ani la rând. Atât de simplu, atât de dintr-o dată. A fost nevoie de o seară, un moment,  magie.

Și de atunci mi-am propus să tac mai des. Din păcate, îmi iese rar. Aproape deloc.  Cred că sunt unul din oamenii cei mai nepricepuți la capitolul exprimări sentimente. Omule bun, om mai încuiat ca mine nu ați văzut. Și când le zic, așa le zic de bine că se înțelege pe dos. Care e problema mea? Asta e întrebarea vieții și cine o deslușește are de la mine o prăjitură  dulce! Până atunci tac. Nu e bine, dar gura mea refuză să vorbească exact când ar trebui și ce ar trebui. În rest, merge ca o nebună...