Mie îmi place să ies. Mult. Zilnic. La suc, la cafea, la film, plimbări, drumeții, să ies, să văd lume, să stau cu
prietenii, să râdem, să povestim. Prieteni am. Destui ( e tare frumos cuvântul
ăsta, destul de mulți, destul de
puțini...cu dublu înțeles). Unii cu care vorbesc zilnic, alții cărora le scriu
săptămânal, alții ocazionali, alții apropiați, dar chiar dacă vorbim doar la câteva
săptămâni parcă era ieri, alții lipiți de sufletul meu.
Sunt încăpățânată și înțeleg greu. Cine a avut de-a face cu mine știe. Io-s
fată bună așa, dar pricep greu și nu îmi convin multe, sunt pretențioasă și cu
toane. Dar am și părți bune. Ok, deviez de la subiect.
Prieteni. Nu-mi place nici să-i sun, nici să le scriu pe Facebook, eu sunt
de aia de preferă cafeneaua din centru și banca din parc, să văd omul, să îmi
zâmbească, să mă privească în ochi. Asta nu poate nici la telefon, nici pe net.
Din păcate și poate ăsta e unul din cele mai mari regrete ale mele, asta se
întâmplă rar. Prea rar. E tot mai puțin timp de cafele, de plimbări, de
concedii. Același oraș, dar cumva, nu ne facem timp. Sunt 7 zile pe săptămână,
dar alergăm după prea multe și atunci, trebuie să ierarhizezi. Și, normal ,
lași mai la urmă pe cel care se presupune că înțelege. Și uite așa, întâlnirile
sunt tot mai rare. Nu știu voi, dar eu parcă aș vrea des. E mai bine des. ”Nu
am timp” la mine nu a prea ținut niciodată. Întotdeauna este timp, trebuie doar
să vrei.
Sunt sigură că am supărat prieteni deși nici unul nu mi-a reproșat. Sunt
prieteni care m-au supărat, alții mult, alții puțin, alții o dată, alții mai
des, dar toate trec. Că dacă mama și prietenii nu te înțeleg...
Până una alta, aștept să vină ziua mea. Nu mai am mult, vreo 4 luni ... Atunci știu că îi văd pe toți, poate
nu deodată, dar pe rând, bifez o întâlnire cu toți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu